Aproape Maine (la Teatrul de Arta)

Prima data:
Prima data cand vad o piesa ce incepe atat de tarziu (21.15)
Prima data cand ajung la Teatrul de Arta.
Prima data cand imi cumpar bilet cu doar 10 minute inainte de inceperea piesei.

21 decembrie
O duminica seara, de decembrie fara zapezi, cu strazi pustii si atmosfera stranie.
In curtea teatrului era neasteptat de multa lume, ma gandeam ca n-o sa mai gasesc bilet, dar am reusit totusi sa cumpar unul (in randul 3).
Fotoliile rosii ale salii sunt confortabile la spate, dar mult prea apropiate, asa ca, pentru o persoana mai inalta, picioarele stau intepenite. I-am invidiat pe cei ce aveau loc la margine, la culoar.
Dar am uitat repede de astfel de inconveniente de indata ce a inceput piesa lui John Cariani, in regia Andreei Vulpe: Aproape Maine.

Maine este cel mai nordic stat din SUA (exceptand Alaska), iar Aproape e oraselul (fictiv) in care se intampla cele sase povestiri ce alcatuiesc piesa lui Cariani.

Sase povestiri (de iarna, cu miros de zapada), si sase actori (trei baieti si trei fete), ce interpreteaza, pe rand, mai multe personaje:
Ionut Visan este povestitorul scenei de inceput, apoi are un rol "dureros" (Steve, cel ce nu poate simti durere), apoi e debusolatul Jimmy (ce pierde si castiga o iubita in doar cateva clipe).
Cristina Juncu (pe care o stiu din "Cine e fazanul ?" - licenta UNATC) va fi: Gayle (in scena ce m-a amuzat cel mai tare, cand vedem cum arata dragostea primita vs cea oferita), chelnarita Aliena si Ginette, fata ce face inconjurul globului ascultand teoria legata de distante a iubitului (Mihai Cojocaru).
Alice Nicolae este Glory (fata visatoare, venita sa vada aurora boreala) si Sandrine (cea care il paraseste pe Jimmy).
Corneliu Ulici are trei roluri: ruralul East (ce are surpriza s-o gaseasca pe Glory in gradina sa), Lendall (partenerul dificilei Gayle) si Dave - ce ne ofera o scena amuzanta si "acrobatica" alaturi de Rhonda (Sabrina Iaschevici) - totul pornind de la un tablou pictat de el.

Restul de amanunte va las sa le descoperiti singuri: piesa abia a avut premiera luna asta, asa ca in 2015 o veti putea vedea cu siguranta in programul teatrului de pe strada Sf.Stefan.
Toate scenele au o atmosfera aparte, sunt pline de umor si au ca subiect dragostea neasteptata (venita probabil odata cu aurora boreala). Interpretarea e plina de energie si de farmec, actorii (toti foarte tineri, cativa inca studenti) au meritat din plin minutele de aplauze de la final.

A fost exact piesa ce imi trebuia inainte de sarbatori, ma bucur ca am avut inspiratia sa merg duminica seara la teatru.
De asemenea am fost inspirat anul acesta sa imi indrept atentia in mod special spre teatrul tanar. Cel mai probabil asa voi face si in 2015.

Livada de Visini

La inceputul lui noiembrie priveam cu resemnare la un anunt pe internet:
piesa "Livada de visini" avusese ultima reprezentatie in octombrie.
Era pe lista cu piese de vazut pe sfarsit de an, si tocmai pierdusem ocazia de a o vedea.

Mai trece o luna, si dau pe neasteptate de o veste buna:
vad in programul Teatrului Foarte Mic o revenire a piesei lui Cehov:
sambata, 13 decembrie.
Oare imi trece racela pana atunci ? ma intreb, dar ma hotarasc sa ies totusi din casa si sa fac un drum pana la casa de bilete.

Sambata, din fericire, m-am simtit bine, fara tuse si alte neplaceri, asa ca am plecat spre Teatrul Foarte Mic, un loc in care n-am mai avut ocazia sa ajung pana acum.
Am avut bilet in randul 3, la margine, lipit de calorifer, prin urmare am simtit ca ma coc, mai ales ca sala a fost arhiplina. Dar astfel de amanunte conteaza mai putin in fata subiectului principal: piesa.

Piesa lui Cehov, trista, profunda, dar cu accente comice a fost pentru mine exact ce-mi trebuia, dupa doua saptamani de inactivitate (din cauza gripei). Piesa vorbeste despre schimbarea de epoca, schimbarea de generatii si despre pierderea radacinilor in fata schimbarilor.

Cunoastem, inca din primele scene, tot grupul de personaje: Liubovi Ranevskaia (Simona Grumezea), ce se intoarce de la Paris la mosia ei, pe vremuri infloritoare si vestita pentru livada de visini, fiica Anya (Aida Avieritei), Varia (Andreea C. Hristu), guvernanta Charlotta (Irina Caramizaru), Gaev (Sergiu Costache), fratele Liubei, inca dadacit de batranul lacheu Firs (Ionut Iftimciuc), camerista Duniasa (Ana Bianca Popescu), Epihodov (Rares Florin Stoica), valetul Yasha (Alexandru Sinca), studentul intarziat Trofimov (Liviu Chitu), dar mai ales negustorul Lopahin (Eugen Cozma), fiu de iobag, ajuns acum om cu functie si avere.
De la el porneste toata intriga, cand insista pe langa Liuba sa vanda livada, pentru averea ce ar putea iesi din viitoarele proiecte imobiliare.
Avem personaje simbolizand toate cele 3 epoci la care face referire piesa: vremurile vechi, ale marilor mosieri si ale iobagiei, vremurile mai moderne, si vremurile noi, inca invaluite in mister la data cand a fost scrisa piesa.

Te poti pierde intre atatea caractere, de aceea as recomanda sa cautati si sa cititi (inainte de vedea spectacolul) un rezumat al actului I, pentru a va familiariza cu personajele.
Dar apoi sa nu cititi si restul, pentru a nu afla prea multe despre actiune, si a lasa piesei sansa de a va surprinde.

Decorul este simplu, dominat de mari draperii albe, ce simbolizeaza atat interiorul casei boieresti, cat si visinii infloriti din livada, muzica e bine aleasa, atmosfera e perfecta, iar frumoasele costume reprezinta un mare plus pentru reusita piesei.
Mentionez ca toata distributia e una tanara, majoritatea actorilor fiind iesiti din studentie de un an-doi....veti simti energia si placerea de a juca, specifice teatrului tanar.

In concluzie, ma bucur ca am reusit sa vad piesa gazduita de Teatrul Foarte Mic, chiar si asa "pe ultima suta de metri" - si v-as recomanda-o cu drag, cu conditia sa mai faca parte din programul teatrului si in anul ce va incepe cat de curand.

Imparatul Neimparat

N-am mai fost pana acum la premiera unei piese. Asa ca am plecat de acasa cu entuziasm.
Vazusem poze de la repetitiile piesei inca din vara, si ma intrebam cand voi apuca sa o vad pusa in scena. Mai ales cand in distributie am vazut trei nume familiare:
Andrei Ciopec, Tudor Morgovan si Ana-Bianca Tudorica (pe care ii stiu din stagiunea studenteasca 2014).

Cu cateva saptamani in urma am primit si vestea buna: piesa se va juca, gazduita de sala George Constantin a teatrului Nottara, cu premiera pe 24 noiembrie.
N-am stat mult pe ganduri: mi-am luat bilet cat am putut de repede (randul 4, loc 29).

Vine si seara premierei, intru in sala, si am o prima surpriza: prin reasezarea decorului, randul 4 a devenit randul 1. "O sa fie interesant" mi-am zis in minte, si nu m-am inselat.

Dupa cateva minute, se face intuneric, apoi se aprind incet reflectoarele.
Rapsodul Eftimoaie, invesmantat in negru, iscusit la vorba , la intrigi si politica (jucat de Radu Stoian, ce semneaza si regia piesei) incepe introducerea, vorbindu-ne despre ispravile Imparatului unei tari pierduta in negura timpului.
Se indreapta spre mine, ma priveste fix in ochi si ma intreaba daca sunt la curent cu grozavele fapte ale maretului Imparat. Memorabil moment  :)

Cunoastem apoi si curtenii: boierii privilegiati (jucati de Sergiu Costache si Adrian Georgescu), starostele deloc strain de cele lumesti (Andrei Stehan) si curtenele (Fulvia Folosea si Ana-Maria Bercu). Toti il asteapta pe Imparat, laudandu-i ispravile vanatoresti si puterile legendare.

Imparatul e interpretat de Andrei Ciopec, ce face un rol la fel de reusit precum cel din Fratii Karamazov, despre care am scris in postul precedent.
Imparatul e insa departe de a fi cel din legendele tesute de rapsod si de curteni. Nu e un atotputernic ce are totul la picioare: are temeri, are slabiciuni si a trait prea mult in uralele celorlalti pentru a mai vedea intriga ce se formeaza in umbra lui.
Povestea (inteligent scrisa de Filip Columbeanu) ne arata apoi o interpretare originala a tripletei din basmele traditionale: Fat-Frumos, Zmeul si Ileana Cosanzeana (jucati de Rares Florin Stoica, Tudor Morgovan si Ana-Bianca Tudorica).
"Nimic nu e ceea ce pare a fi" - asta e tot ce pot sa va dezvalui, caci orice amanunte ar strica surpriza celor ce n-au vazut inca piesa. Totul e iluzie, totul e politica, iar cei ce cred in basme nu vor avea final fericit.

Mi-a placut mult si limbajul folosit (in grairea veche, dar fara exagerari: nu trebuie sa ai dictionarul de arhaisme langa tine).
















Finalul piesei e furtunos, e plin de surprize, si .........plin de aplauze.
Tin sa mentionez ca s-a aplaudat timp de vreo 4-5 minute. Actorilor nu le venea nici lor sa creada.

Astfel s-a incheiat o piesa care sper sa aiba sali pline si viata lunga, caci merita pe deplin.
Urmatoarele reprezentatii sunt stabilite pentru luna decembrie, asa ca va puteti face cadou doua ore de teatru de calitate.

Fratii Karamazov

Raman la subiectul "teatru studentesc" si vreau sa scriu cateva impresii despre (poate) cea mai apreciata piesa din stagiunea UNATC (licenta 2014).

M-am dus la Fratii Karamazov, adaptarea pentru scena a clasicului roman al lui Dostoievski, cu mare curiozitate: citisem voluminoasa carte prin clasa a XII-a (in paralel cu programa de BAC), asa ca vroiam sa stiu cum va arata in forma teatrala.

Am vazut piesa prima data in primavara (cu sala plina), si am revazut-o in saptamana galei, la inceputul verii (cu o sala putin spus arhiplina: se statea si pe scari, si pe culoare, o atmosfera de nedescris), la Palatul Copiilor (sala Cojar).

Ce pot spune ? Mi-a placut enorm: s-au incins palmele de la atatea minute de aplauze, dar a meritat din plin.
Regizoarea Bogdana Darie a realizat un spectacol ce va ramane mult timp in amintirea celor ce l-au vazut.

Povestea se bazeaza pe destinele celor trei frati Karamazov (plus un al patrulea frate, vitreg)  - fiecare frate reprezentand un caracter diferit, un curent de gandire diferit, dar toti avand in comun o chemare spre pasiune, un foc mistuitor in suflet.
Dimitri (interpretat de Andrei Ciopec cu un amestec perfect de forta si rafinament) e fratele cel mare, prins intre pasiune si remuscari, ajuns spre finalul piesei intr-o situatie limita.
In contrast, Ivan (jucat de Dani Achim) e omul ideilor, al rationamentului, o masca rece peste un interior la fel de zbucuimat ca al fratelui sau.
Fratele cel mic, Aliosa (un rol greu, jucat bine de Costi Apostol) e confidentul fratilor, caci dintre toti, el s-a departat cel mai mult de natura patimasa a familiei Karamazov.
Purtand povara bolii (epilepsia) si a statutului de bastard, fratele vitreg, Smerdeakov (Vlad Benescu, premiat in gala pentru acest rol) a ales nihilismul, "credinta" in nimic, ce il calauzesc spre cele mai extreme fapte.

Un numar mare de personaje (secundare, dar pline de consistenta) dau prilejul tinerilor actori sa ne arate talentul.
Liudmila Bzovii (Grusenka), Delia Danciu (Katia) si Adela Bengescu (Lise) sunt femeile ce alimenteaza pasiunea celor trei frati - total diferite intre ele (Grusenka e femeie de lume, Katia e aristocrata, iar Lise se lupta cu povara infirmitatii), dar cu acelasi punct comun: focul interior.

Liviu Popa e parintele Zosima, si imaginea Mantuitorului in "Legenda Marelui Inchizitor" (fragmentul in care Ivan Karamazov pune in conflict credinta cu ratiunea pura),  
Florin Craciun e calugarul Rakitin (contrastul lui Aliosa), Anamaria Olas e mama Lisei, Razvan Banica si Adi Loghin sunt ofiterii polonezi cu care va intra in conflict Dmitri Karamazov (personaje ce dau si o pata de umor inaintea tensiunii din finalul piesei), Tudor Morgovan e judecatorul fanatic ce conduce completul de judecata (alaturi de Cosmin Vijeu, Adrian Georgescu si Mihnea Nicolau).

Tin sa mentionez ca actiunea decurge destul de lent in actul I (cine nu cunoaste cartea, ar putea fi nerabdator, uneori confuz la unele scene), dar, in actul al II-lea, piesa devine incitanta, plina de actiune (punctata de o muzica ruseasca ce iti ramane in memorie zile intregi), iar scenele finale te indeamna sa nu te mai opresti din aplaudat.

In concluzie: cu Fratii Karamazov, stacheta teatrului studentesc a fost ridicata destul de sus.
Mi-ar placea sa revad candva piesa, dar nu stiu daca va mai fi jucata (dupa licenta, fusese preluata de Teatrul Tineretului, apoi....s-a anulat: nu stiu situatia, asa ca nu pot avea o parere - doar un regret).

Daca se reia, mergeti s-o vedeti ! Veti iesi din sala cu mainile incinse de la atatea aplauze !

Steaua fara nume

Din cate imi amintesc, Steaua fara nume a fost prima piesa vazuta de mine din stagiunea studenteasca (UNATC - licenta 2014).
De asemenea, este singura piesa vazuta de trei ori. E drept, la intervale de timp de cateva luni, si in distributii diferite. Si totusi....parca as mai vedea-o si a patra oara.

De ce ?  In primul rand datorita textului: Mihail Sebastian a fost mai mult decat inspirat cand a scris aceasta piesa. Personal, consider textul o capodopera: personajele bine creionate, emotia, replicile pline de umor, povestea (romantica, dar nu siropoasa) - nu-i de mirare ca piesa continua sa fie un succes de decenii intregi.

Apoi, datorita prospetimii si energiei pe care o degaja tinerii actori.
In distributia clasica mi-i amintesc asa:  
Michaela Prosan (perfect aleasa pentru rolul Monei - straina ce pare un sloi de gheata in actul I - fermecatoare in cel de-al doilea, cand descopera misterele astrelor, apoi dragostea), Theo Costache (profesorul timid, ce va trai cea mai uluitoare noapte din viata lui), Razvan Raduta (iubitul bogat al fetei),  Daniel Dragan (seful de gara - ce are cele mai amuzante replici din piesa), Elena Voineag (o domnisoara Cucu memorabila), Gabriel Huian (in rolul in care a jucat pe vremuri marele Birlic: profesorul Udrea), Theodora Popa (eleva ce viseaza la marile orase), Tudor Morar (taranul cu opincile de vanzare), Ionut Deliu (Ichim), Danni Ionescu (Pascu).

Sala Cotescu, de la palatul Copiilor, desi poate parea sufocanta uneori, a marit si mai mult calitatile piesei. Avand scena in mijloc, si publicul atat de aproape de actori, se creea acea atmosfera speciala, cand te simti parte din piesa. Cine a fost acolo, stie despre ce vorbesc.

Din cate stiu, Steaua fara nume a fost preluata din toamna asta de teatrul Elisabeta (cel de langa Cismigiu) - prin urmare piesa mai poate fi vazuta, asa ca profitati:
cautati programul teatrului, si vedeti exact cand se mai joaca frumoasa piesa a lui Mihail Sebastian !

Master UNATC 2014 - Chicago

Nu stiu de ce, dar nu m-am simtit deloc atras de genul "musical" pana acum.
Cu toate acestea, in ploioasa luna iunie a acestui an, am plecat (pe jos, ca nu stau foarte departe) spre sala Atelier a UNATC-ului, sa vad "Chicago".
Prima saptamana din iunie a fost una de foc pentru masteranzi, avand aproape zilnic cate un spectacol-examen.

Sala (ce nu este una mare, dar nici una inghesuita) s-a umplut rapid cu profesori, colegi si amici de-ai actorilor, dar si de simpli spectatori, neintimidati de vremea de afara, cu un cer negricios, ce anunta o noua furtuna.

Surpriza a fost una extrem de placuta. Nu m-as fi asteptat sa-mi placa atat de mult, dar iata ca, de la ridicarea cortinei si pana la minutele de aplauze (multe si meritate), am avut un sentiment de incantare.

Dintre cele trei variante de distributie, am vazut-o pe cea cu Cristiana Ionita in rolul lui Roxie Hart (eroina ce viseaza celebritate mai presus decat orice), cu Oana Puscatu in cel al Velmei Kelly (diva inchisorii, ce nu accepta rivale), cu Silviu Mircescu drept Billy Flynn (avocatul pur-sange) si Idris Clate (facand un rol foarte comic: naivul Amos Hart).

Interpretare, dans, costume, muzica, umor - totul mi s-a parut foarte bine pus la punct, chiar n-am gasit nici un minus acestui spectacol. Dupa cum zicea cineva din public: e pacat sa nu fie preluat de unul din teatrele mari ale Bucurestiului.

Dar, cum acest lucru nu s-a intamplat, va recomand degeaba piesa.
Nu mai aveti unde sa o vedeti (cel putin, nu in varianta asta), poate doar printr-o minune va fi reluata.

Prin urmare, nu am scris neaparat o recomandare, cat o aducere aminte. Pur si simplu am simtit nevoia sa scriu cateva randuri despre unul dintre cele mai reusite spectacole vazute anul acesta.

Valsul Hazardului (la Teatrul Coquette)

Din nou Calea Calarasi, de data asta in vizita la cel mai nou teatru al Bucurestiului: teatrul Coquette.
Aflat foarte aproape de La Scena, la cativa metri de biserica Sf Stefan, si la vreo 4 minute de mers pe jos de piata Unirii. 

Primul lucru ce te incanta este cladirea, un frumos conac cu fatada plina de iedera, cu un aer aparte (din pacate nu ii stiu istoricul: sa fie din interbelic ??? sa fie si mai veche, din epoca lui Carol I ???).



In interior e la fel de frumos: amenajat cu stil, cu foaier spatios, cu pianina si semineu, iar in stanga, dupa o perdea, patrunzi in micuta sala de spectacole, unde esti invitat sa iei loc pe unul dintre cele 35 de scaune de epoca.
Senzatia de cadru intim si primirea pe care ti-o fac gazdele, te fac sa te simti ca un oaspete important, nu doar un spectator oarecare.

Piesa vazuta se numeste Valsul Hazardului, despre care cititsem pe net pareri de bine, ce mi-au starnit curiozitatea.
O piesa cu teme serioase, profunde, dar cu replici si intorsaturi de situatie pline de umor.

O tanara fata (ajunsa la rascrucea dintre lumi in urma unui accident mortal) e chestionata de un inger si supusa unui joc ce are o miza destul de mare: soarta ei pe mai departe. Mai multe amanunte legate de actiune nu vreau sa dau, caci risc sa dezvalui prea multe, si stric placerea celor ce n-au vazut-o inca.



Tin insa sa va "avertizez" ca, din momentul in care patrundeti in sala, deveniti si voi personaje in piesa (e drept, personaje secundare) - cele cateva momente interactive dand si mai mult farmec acestui spectacol. Daca aveti si sansa de a sta in primul rand chiar veti simti disparand acea limita intre scena si spectator - veti fi absorbiti cu totul in poveste.

Prin urmare, nota 10 pentru atmosfera, note mari de asemenea si pentru regia inspirata (semnata Ingrid Bonta) si pentru jocul plin de nuante al actorilor (Ruxandra Balasu si Mihai Capatana).

Daca mai prindeti loc, incercati s-o vedeti in festival (in FNTI) sambata asta - daca nu prindeti loc, urmariti programul teatrului, sigur se va juca de cateva ori pe acest final de an.

Merita din plin !!

Bucurestiul sub ploaia de festivaluri (FNT si FNTI)

In acest sfarsit de octombrie si la inceputul lunii urmatoare, Bucurestiul gazduieste doua festivaluri majore, practic unul in continuarea celuilalt.
La momentul publicarii acestui articol, se afla in plina desfasurare FNT (festivalul national de teatru), dar despre el nu pot scrie mare lucru, pentru ca nu voi ajunge la vreo piesa, biletele puse in vanzare fiind epuizate destul de rapid.



In schimb, mai mult ca sigur voi ajunge la FNTI (festivalul national de teatru independent), ce va incepe de pe 2 noiembrie.




Teatrele tinere si independente din capitala vor gazdui atat piese din repertoriul propriu, cat si cateva spectacole ale trupelor din alte orase.
Vom putea vedea piese de toate genurile la Godot, teatrul Coquette, teatrul Luni, teatrul Arca, un teatru, teatrul In Culise, teatrul Mignon, teatrul de arta, teatrul de sufragerie, teatrul Podul si teatrul de pe Lipscani.

Programul complet al pieselor il gasiti aici:
http://www.fnti.ro/program-festivalul-de-teatru-independent



Urmariti programul, alegeti ce piese va atrag, si haideti la teatru !!!

Ilf si Petrov - dramaturgi fara voie II

Coincidenta a facut ca, la numai o luna dupa ce am vazut "Douasprezece scaune" sa ochesc pe unul din site-urile cu programul teatrelor "Vitelul de Aur".
Pentru cine nu e familiar cu Ilf si Petrov, "Vitelul de Aur" e continuarea povestii din "Douasprezece scaune" , (tot un roman transformat de curand si in piesa de teatru) - in care escrocul Ostap Bender isi continua goana dupa avere prin Rusia post-revolutionara, de data asta urmarind un milionar ce isi ascunde averea.

N-am stat mult pe ganduri si m-am dus la sala ARCUB (unde era programata piesa) pentru bilet.
Am avut inspiratia sa iau bilet in randul 3 (chiar daca era destul de lateral), pentru ca sala, desi spatioasa si frumos amenajata, are un mic defect: ii lipseste panta. Va dati seama ca nu-i chiar o placere pentru cei din randurile din spate.

Vine si seara de duminica. Ajung destul de devreme, am timp sa admir interiorul cladirii (plina de oglinzi), apoi ma asez confortabil pe locul 15, randul 3.
N-am sa dezvalui toata intriga piesei (pentru a nu strica surpriza celor ce vor s-o vada, sau sa citeasca cartea), pot spune insa ca personajele au fost foarte credibile: Tudor Istodor face un Ostap Bender plin de nuante (malitios, arogant, viclean, mieros, fals umil - exact cum trebuie sa fie un escroc de talie mondiala), Catalin Babliuc e perfect in rolul malacului Balaganov, iar toti ceilalti joaca pe rand si cate 3 personaje secundare, totul intr-o dinamica fara sfarsit.

In mijlocul scenei s-a aflat o masinarie ce s-a transformat cand in automobil cu aburi si pedale, cand in canapea sau pat de ospiciu - scenografii au dovedit imaginatie si originalitate. Pe fundalul scenei, un ecran ne introduce si mai mult in atmosfera epocii sovietice, oferind secvente din filmele de propaganda ale vremii.

(foto: arcub.ro)

Finalul piesei intrece in umor toate celelalte momente: scena cand Ostap trece granita din URSS in Romania e antologica.



VITELUL DE AUR (ARCUB)
regia: Eugen Gyemant

distributia:
Ostap Bender – Tudor Aaron Istodor
Balaganov – Catalin Babliuc
Panikovski – Dan Radulescu
Koreiko – Lucian Iftime
Varvara – Smaranda Caragea
Ptiburdukov – Radu Iacoban

Ilf si Petrov - dramaturgi fara voie I

Ilf si Petrov n-au scris niciodata teatru.

Cu toate acestea, cateva din scrieriile acestui duo literar (format din rusii Ilya Ilf si Evgheni Petrov) au fost transformate cu usurinta in comedii pentru scena teatrelor.

Toamna asta am avut sansa sa prind loc la turneul facut de Nationalul din Chisinau la Bucuresti.
Fiecare piesa din turneu s-a jucat o singura data, asa ca batalia pe bilete a fost apriga.
"Douasprezece scaune" a fost gazduita la Sala Studio, cu ocazia asta am vazut si cum arata primele rezultate ale amplului proces de restaurare al Teatrului National.

Sala plina ochi, din fericire sala e conceputa bine: se vede excelent scena din orice unghi si de la orice distanta. Piesa incepe in forta si continua cu maxim de energie pana la caderea cortinei.
Personaje multiple si numerele muzicale inconjoara nucleul format din escrocul Ostap Bender si acolitii / rivalii sai, aflati intr-o febrila cautare a celor douasprezece scaune in care se presupune ca s-au ascuns briliante.

O poveste despre lacomie si minciuna, un portret al Rusiei post-revolutionare si multa ironie la adresa prezentului, mai ales in momentele cand actorii paraseau scena si isi continuau replicile printre culoarele largi ale Salii Studio.

Singurul regret dupa aceasta piesa, e ca nu o poti recomanda prietenilor decat trimitandu-i s-o vada taman la Chisinau.

(foto: eminescu.md)


Douasprezece Scaune (teatrul national Mihai Eminescu - Chisinau)
regia: Petre Hadarca
roluri principale: 
Ostap Bender:  Leo Rubenco
Ippolit Matveevici: Petre Hadarca
parintele Fiodor:  Anatol Durbala