Serile teatrului studentesc 2016

Ca in fiecare an, primavara vine cu o multitudine de evenimente si festivaluri, unul dintre cele mai asteptate fiind Serile Teatrului Studentesc - ajuns la editia a 18-a.

De luni pana vineri (plus sambata - ziua de oferit premiile), pe scena Casei de cultura a studentilor, publicul a putut vedea cate 2-3 spectacole pe zi, incepand cu orele dupa-amiezii, continuand pana seara tarziu.
Am reusit sa vad mai putine piese decat mi-am propus initial, dar n-am avut chiar atat de mult timp liber la dispozitie - am zis totusi sa fac o scurta relatare aici pe blog.

Luni am ajuns devreme, dar am ajuns degeaba - accesul in sala s-a facut doar cu cateva minute inainte de spectacol, deci vreo 40 de minute am exersat rabdarea statului la coada.
La intrare, o mare si neplacuta surpriza: suntem anuntati ca nu avem voie cu apa inauntru. Doua domnisoare asteptau chiar cu niste pungi mari ca sa 'donam' toate sticlele cu apa.
Nu stiu cine a venit cu o asemenea decizie, dar a fost clar una neinspirata - o piesa poate dura si peste doua ore. Sa stai atata timp fara macar o gura de apa e un chin.

Dupa o prezentare ca la o serbare de scoala, a inceput in sfarsit si spectacolul de deschidere: Viata la puterea a 3-a (de Yasmina Reza) - jucata de studentii de la UNATC (an 3 - clasa lui Adrian Titieni).
O cina intre doua cupluri, in care ambii barbati sunt savanti (unul avand pozitie buna in societate, celalalt doar cu speranta publicarii unei lucrari care sa-l faca faimos) - se complica dupa fiecare replica.
Cina ne e prezentata in trei variante diferite, cu distributii diferite, dar mai ales cu atitudini diferite ale protagonistilor.
Relatia dintre cele patru personaje se schimba radical la fiecare varianta, se trece de la tonul protocolar, plin de diplomatie (amestecata cu ipocrizie) pana la tonul total sincer, in care fiecare isi spune reprosurile fara a se mai gandi la consecinte.
Per total o reusita - a fost una dintre cele mai bune piese vazute de mine anul asta.

Miercuri a fost Bordel 360 - a trupei Teatrul de Nisip (o trupa ce reuneste studenti din mai multe generatii).
Povestea unui don Juan modern (Rares Andrici), plin de inocenta si idealism, ajuns in mrejele matroanei (Ana Maria Turcu) unei case de placeri, ne ofera atat momente cat se poate de comice (oferite de personalul 'casei': Vlad Basarabescu, Bianca Cuculici, Paula Rotar), dar si un final surprinzator, cinismul inghitind ca un painjen fluturele inocentei.
O piesa foarte bine gandita (felicitari Andreei Iacomita) - am vazut-o prima data in noiembrie, la sala Atelier, si mi-a ramas mult timp in memorie.

Joi, ca si marti, nu am ajuns la festival, abia vineri m-am asezat din nou la imensa coada de la intrare.
Programul a inceput cu un exercitiu de "commedia del'arte" - o varianta mai scurta a examenului dat de cei de la master UNATC (an I). Zic mai scurta, pentru ca am vazut examenul integral in noiembrie, si atunci au fost cam doua ore.
Dupa introducerea muzicala, au urmat cele trei momente de "cearta si impacaciune" si o adaptare moderna a "galcevilor din Chioggia" - cu un duel in rime la care publicul s-a amuzat foarte tare.
(apropo, cine vrea versurile, sa-mi lase un mesaj).
Pacat ca a lipsit scena cu bataia cu faina - dar cred ca ar fi durat o vesnicie sa se curete apoi scena.
Mi-a parut tare bine sa-i revad pe Cristina, Ana, Catinca, Silvana, Clara, Bogdan, Mihai, Andrei - despre generatia lor am mai scris si aici.

Dupa ce ecoul de aplauze s-a stins, am fost rugati sa parasim nu sala, ci cladirea, coada urmand sa se reia de afara.
Dupa alte 40-50 de minute de stat la coada, avem o noua surpriza la intrare.
Daca problema cu apa s-a rezolvat (dupa multe sesizari presupun) acum s-a luat o noua decizie "inspirata", ce sfideaza orice logica: cei ce au sosit printre primii sa nu aiba voie la parter, ci sa fie urcati la etaj (unde sunt locurile departe de scena, unde nu se aude prea bine etc). Deci, daca ai venit la timp si ai asteptat atat la coada, primesti locurile proaste - locurile bune le iau cei ce vin mai tarziu.
Cand am intrebat de ce s-a luat decizia asta, ni s-a raspuns foarte urat de catre un voluntar micut si obraznic.
Sa-ti pui mintea cu el ?
Nu pentru asta venisem.

Sus, asa cum spuneam, nu se aude prea bine, si as fi avut ce auzi, replicile piesei Treapta a 9-a fiind foarte amuzante (desi piesa nu e chiar o comedie, avand o poveste serioasa, usor trista).
O mama (Carla Mihai), alcoolica la recuperare, incearca sa reia legaturile cu fiica sa, Melissa (Cezara Munteanu).
Interactiunea se dovedeste din start spinoasa, doar cu ajutorul prietenei Eleanor (Ioana Vasile) se mai imblanzesc relatiile. Urmeaza o aniversare, cu aparitia surpriza a unei fete ce e exact contrastul Melissei - razvratita Tracy (Andreea Mera), ce face ca lucrurile sa fie si mai dificile.

Piesa lui Tom Ziegler a fost si ultima vazuta - pentru urmatoarea ('ce formidabila harababura' de Ionesco) n-am mai avut rabdare sa stau pentru a treia oara la coada de afara.

Asa cum spuneam, urmeaza o perioada plina de evenimente: festivalul Pittis, festivalul OKaua, festivalul de teatru de strada, galele master si licenta Unatc - ca sa amintesc doar cateva. Timp sa fie !!




 

Festivalul 24 de ore de teatru (Timisoara)

In luna ce tocmai a trecut m-am aflat pentru o perioada in Timisoara.
Nu se putea sa nu ma interesez si de oferta de spectacole de aici, asa ca am luat la cercetat site-urile si programele.
Mi s-au parut tentante vreo trei piese de la teatrul national, plus una la teatrul din Arad, dar nici una nu se juca in perioada cat am stat in oras. Cel mai mult as fi vrut sa vad "Amadeus" de la sectia germana, dar tocmai se anulase reprezentatia.

Am avut totusi surpriza sa vad un anunt cu un festival studentesc, numit "24 de ore de teatru".
Un maraton de spectacole, ce incepea vineri (25 martie) la ora 20.00 si se termina sambata la aceeasi ora.

Dupa o zi de plimbat prin oras, am pornit agale si spre bd. Carol, la casa de cultura a studentilor.
La parter se afla o sala mare si frumoasa, dar am aflat repede ca festivalul nu se tine acolo, ci la etajul 2 intr-o sala studio (adica minuscula, cu doar vreo 30-40 de locuri, pe bancute, pe jos sau pe unde se mai poate).
Am oftat prelung, caci am amintiri neplacute cu astfel de sali, dar am zis totusi sa raman - macar din curiozitate.

Organizatorii au fost luati prin surprindere, cand s-au trezit ca holul s-a umplut la maxim, ei asteptandu-se la maxim 30 de persoane. A durat ceva pana s-a inghesuit tot publicul in micuta sala, eu am optat sa stau chiar la intrare (se vedea chiar bine scena), in picioare, dar cu mai mult aer de respirat.

Primul spectacol din festival a fost Autoportret absurd de tara, al trupei Thespis.
O rememorare a absurdului din vremurile Romaniei comuniste, cu contrastul evident intre lumea imaginara creata de propaganda si de aplaudacii regimului ceausist si mizeria traiului de zi cu zi.
In primul plan al scenei avem povestile unor cetateni de rand, fiecare spunand cate un monolog, in timp ce in planul doi (sub forma unor umbre grotesti) stau privilegiatii regimului, oamenii ce si-au croit calea spre belsug, ridicand zilnic osanale partidului.
Intre planuri se afla doar o panza alba, dar, in conditiile date, ea are greutatea unui adevarat zid de beton.

O punere in scena, pe cat de simpla, pe atat de ingenioasa, dovada ca se poate face un spectacol bun si cu mijloace putine.
Mi-a adus aminte putin de Staipelochian (piesa despre care am scris in noiembrie) - cu diferenta ca aici, la "Autoportet absurd..." mesajul a fost mult mai direct, fara subtilitati.

Dupa o pauza de vreo 20 de minute, a urmat o piesa pe care o citisem cu cativa ani in urma, asa ca mi-a parut tare bine s-o vad in sfarsit pe o scena de teatru.
E vorba de una dintre cele mai atipice lucrari ale lui Eugen Ionescu: Regele moare.
Spun atipica, pentru ca nu mai mizeaza atat pe absurd sau pe dialoguri halucinante.
Regele moare are cu adevarat o poveste si o tema cat se poate de clara:
Regele (in care se poate oglindi orice persoana) ce nu se poate obisnui cu faptul ca nu e vesnic, ca zilele i se vor termina, ca viata va continua fara el.

„O să mor... O să mor peste 40 de ani, 50 de ani, peste 300 de ani, mai târziu o să mor, când o să vreau eu, când o să am timp. Eu sunt Regele, eu hotărăsc!” - spune monarhul (interpretat de Ionel Marginean), trecand de la dispret la ingrijorare, apoi la teama si disperare.
Toate personajele ce ii dau replica regelui (regina, slujnica, doctorul, garda) au fost comprimate intr-unul singur (in interpretarea Anei Codrea),  dar alte 'personaje', culese din public vor umple spre final scena (intr-un moment interactiv, destul de amuzant, menit probabil sa dea o alta nuanta momentului dramatic de la final).

La urmatorea piesa (Maica Maria Ignatius explica totul) n-am mai stat, pentru ca o vazusem la Bucuresti acum doi ani (la festivalul Eugen Ionescu) si pentru ca ma grabeam sa fac bagajul, in weekend avand drum la Budapesta.
Prin urmare, n-am mai vazut nimic nici din programul de sambata, asa ca nu-mi pot face o impresie completa despre festival, dar m-am bucurat sa pot avea o seara de teatru bun si departe de casa.