Paganini (teatrul Metropolis)

E inevitabila o paralela cu postarea precedenta ("Casanova" de la Odeon), ambele piese fiind cam in acelasi registru.
Ambele sunt piese tesute in jurul unui personaj cu aura de legenda, ambele sunt productii mari - cu buget generos si zeci de actori, menite din start sa fie cap de afis si sa faca senzatie in stagiune.

De mentionat de la inceput ca Paganini e proiectul de suflet al lui Mick Davis (cunoscutul regizor scotian de film, ce a lucrat si la cateva productii in tara noastra). E primul sau scenariu, scris la inceput pentru marele ecran, amanat de zeci de ori, pana ce a gasit potrivit sa-l monteze pe o scena de teatru.
Surprinzator pentru multa lume, nu a ales o scena din New York, Londra sau Paris, ci a optat pentru Metropolisul bucurestean. Motivul ni-l spune chiar el, intr-un interviu pentru mediafax:

Mick Davis: A fost un motiv personal. Iubita mea este o actrita româna si iubesc aceasta tara. Am mai lucrat aici înainte, am venit în multe vizite aici, pentru a filma reclame sau altceva, si am prieteni aici. Si, pentru ca am venit aici pentru ea, sa petrec timpul alaturi de ea, am spus ca, daca tot o sa fiu aici, nu o sa stau în cafenele toata ziua si am nevoie sa fiu ocupat, sa fac ceva. 
Iar George Ivascu - noi am lucrat împreuna la filmul "Modigliani", cu ani în urma, si n-aveam nici cea mai mica idee ca el conduce teatrul acesta, pentru ca n-am mai fost în teatru înainte si, când am venit aici si am baut o cafea cu el si am avut aceasta conversatie si i-am zis ca vreau sa fac un spectacol, pentru ca n-am mai facut niciodata, m-a întrebat despre ce piesa e vorba, i-am spus ca "Paganini" si mi-a spus sa-l fac în teatrul sau. Si asta a fost.

Prin urmare, sambata asta am fost la Metropolis (teatru pentru care am o mare simpatie) sa vad cum arata un spectacol conceput de un regizor celebru, venit din lumea filmului international.
N-am plecat din sala dezamagit, dar nici cu senzatia ca am vazut ceva foarte reusit.
Si din nou, revin la paralela cu Casanova, despre care spuneam: "marele minus mi s-a parut lipsa de coerenta - atatea elemente si scene bune, unele sublime - DAR piesa ca un intreg nu convinge. Iar asta e cel mai mare pacat la o piesa cu buget mare."
Din pacate, Paganini are acelasi cusur: intre atatea elemente menite sa-i dea grandoare, piesa nu se mai leaga coerent, si nu reuseste sa convinga pe deplin.

Actiunea incepe in purgatoriu (intr-o atmosfera intunecata, misterioasa), unde necuratul (interpretat de inconfundabilul Mihai Gruia Sandu) jubileaza la achizitia sufletului unui muzician atat de faimos: Niccolo Paganini (Tudor Istodor), atarnat in lanturi, ca o marioneta, cantand la comanda ca o jucarie muzicala.
Vedem apoi o scena din copilaria artistului, cu o mama duioasa (Ana Ciontea), dar un tata abuziv (Petrisor Stan), ce-si doreste sa iasa din saracie exploatand talentul micutului.
Sarim apoi brusc la maturitate, in plina epoca a lui Napoleon, la curtea surorii acestuia, Elise Bonaparte (Elvira Deatcu). Aici avem o abundenta de personaje, cu scene mult prea rapide si amestecate, ce pot incanta ochii, dar care au doua mari defecte: fac povestea greu de urmarit si nu ofera substanta nici unui caracter.
Un bun exemplu ar fi cele doua povesti de dragoste (Paganini-Eleonora si Vincenzo-Maria) - ambele tratate atat de schematic, incat nu pot trezi vreo duiosie in spectator.
Paganini insusi e un personaj aproape de plan doi (impresioneaza prin aparitia fizica - cu adevarat reusita - prin gesturi si miscari, dar replicile lui sunt prea putine, si pierdute in toata invalmaseala piesei). Personaje centrale ar fi mai degraba cei doi negativi: diavolul si mai ales episcopul Janin (Gelu Nitu), singurul rol mai complex.

Un moment destul de reusit este cel al procesului, desi aglomerarea si rapiditatea de care vorbeam sunt aici si mai mult prezente, iar motivarea acestui proces - la care sunt prezenti chiar papa Pius al VII-lea si Napoleon (un Claudiu Bleont comic, dar destul de exagerat) - nu e indeajuns de clara, mai ales fanatismul episcopului de a-l distruge pe Paganini.

Finalul, venit dupa cateva scene confuze (cu exces de fum si strigate in intuneric) e destul de sters.
Mai mult decat finalul piesei m-a impresionat momentul de dupa aplauze, cand un tanar emotionat a iesit pe scena, a cerut putina atentie de la public, apoi si-a cerut de sotie iubita prezenta in sala.
(momentul il puteti vedea aici )

Ar mai fi multe de spus despre Paganini: un spectacol ce merita vazut pentru fantezie, atmosfera, actorii mari, decorurile si costumele impresionante, muzica lui Alexandru Tomescu, dar totodata un proiect mult prea incarcat in detalii si personaje, in care firul coerent al povestirii se pierde undeva pe parcurs.

Vrajitoarele din Salem

Urmaresc stagiunea studenteasca de cativa ani, dupa cum se poate observa si din postarile de pe blog.
Din octombrie am tot cercetat site-ul UNATC, sa vad cand incep primele piese ale generatiei 2016. Trece octombrie, trece chiar si noiembrie si ...inca nimic.
Intarziere destul de mare fata de anul trecut.
Cand deja deveneam ingrijorat, aflu ca vor vedea lumina reflectoarelor primele trei spectacole la inceput de iarna.

Asteptarea totusi a meritat, caci am fost joia trecuta la premiera unei piese ce m-a surprins placut.
Vrajitoarele din Salem de Arthur Miller, un text deloc usor, un proiect destul de curajos al tinerei regizoare Diana Pacurar.
Miller a scris textul in 1953, ca o alegorie intre procesele din Massachusetts din 1693 (cand zeci de femei au fost executate pentru banuiala de vrajitorie) si procesele agresive ale procurorilor americani din anii '50, impotriva oricaror persoane banuite de tendinte socialiste.

Sala Cojar de la Palatul copiilor a fost destul de plina, chiar daca evenimentul nu a fost promovat foarte tare, iar piesa s-a jucat doua zile la rand.
Asteptand sa se ridice cortina, ma intrebam daca ma va plictisi o piesa atat de lunga (are mai bine de trei ore), dar iata ca nu ...odata intrat in actiunea si atmosfera piesei, n-am simtit curgerea timpului.

Totul incepe in miez de noapte la o procesiune condusa de sclava Tituba (Selina Colceru), cu tinere fete ce danseaza in jurul unui cazan cu o potiune aburinda.
Cand reverendul Parris (Florin Kevorkian - lector universitar) le surprinde, fetele fug speriate, iar de a doua zi va incepe intreg sirul de probleme.
Fiica sa, Betty (Alexandra Raduta) cade bolnava la pat, fara leac, la fel si alte fete din orasel.
Imediat incep banielile, intrigile, acuzatiile - totul aducand o stare generala de confuzie si tensiune ce vor constitui tema dominanta a piesei.
Sunt aduse in discutie cele mai grave acuzatii din epoca: pactul cu diavolul, vrajitoria - pedepsite dupa lege cu spanzuratoarea.

Interesul fiecarui personaj se va lovi de al celuilalt:
Ann Putnam (Miruna Sovaiala) e principala acuzatoare, cu un caracter inrait de un trecut dureros.
Pastorul John Hale (Andrei Redinciuc) crede in vrajitorie si vrea sa vindece fetele, dar apoi se va ingrozi de turnura ce o vor lua evenimentele.
John Proctor (Stefan Mohor) si amicul sau Giles (Adrian Piciorea) sunt impotriva superstitiilor si vor sa afle adevarul, cu atat mai mult cand sotiile lor - Elizabeth (Vera Ungureanu) si Martha - sunt acuzate si ele de vrajitorie.
In fine, plini de cinism, stau Abigail (Rusalina Bona) - nepoata lui Parris, si Thomas Putnam (Eduard Burghelea) - principalii beneficiari ai vanatorii de vrajitoare.

Un alt personaj cheie este Mary Waren, slujnica lui Proctor, prinsa la mijloc intre atatea interese, jucata excelent de Oana Carmaciu, mai ales in scena procesului.
Acest proces (din partea a doua a piesei) aduce in scena (inevitabil) si judecatorul: un om rece, mai dornic de a respecta procedurile de tribunal si de a gasi repede un vinovat, decat de a afla adevarul. Un rol foarte bun, facut de profesorul Stefan Velniciuc.

Ma opresc aici cu detaliile despre actiune, mentionez doar ca binele si adevarul s-ar putea sa nu castige partida in Salem, iar franghiile ce domina decorul isi vor gasi un scop la final.

Am fost destul de uimit si cand am aflat ca pregatirea spectacolului s-a facut in timp record (cam doua luni), ceea ce e o performanta avand in vedere (cum spuneam mai devreme) ca nu-i deloc un text usor.
E explicabil astfel de ce jocul tinerilor actori nu-i inca rodat pe deplin (in prima parte a piesei s-au mai vazut mici ezitari, scapari, sau replici spuse prea liniar) dar pana la gala din iunie sigur totul va fi asa cum trebuie.

A inceput cu dreptul stagiunea studenteasca a generatiei 2016, astept sa vad cu ce ne vor surprinde studentii la actorie si regie si in continuare, in anul ce va incepe in curand.

Casanova (la Teatrul Odeon)

Teatrul Odeon i-a avut in repertoriu in anii trecuti pe Don Juan, pe marchizul de Sade, iata ca a venit si vremea lui Giacomo Casanova sa prinda viata pe scena.
Celebrele sale memorii le-am citit prin 2003, trebuia iata sa vad si piesa regizata de Dragos Galgotiu, inspirata din scrierile celebrului amorez al secolului 18.

Daca la primele reprezentatii biletele s-au epuizat repede si salile au fost pline, acum (ziua de 10 dintr-un decembrie fara zapada) am nimerit intr-o sala destul de 'aerisita' (parterul era cam doua treimi plin).

Piesa incepe cu un Casanova batran, neputincios, aflat in camera sa din Boemia, unde si-a trait ultimii ani.
Cu o voce tremuranda, incepe un monolog cu care ne introduce in lumea sa: flamboaiantul secol 18, 'al luminilor', al barocului, al opulentei, decadentei, frivolitatii, sau (cum imi place mie sa spun) 'secolul perucilor albe'.
Pe masura ce isi termina monologul, Casanova (interpretat de Marius Stanescu) pare ca intinereste cativa ani, e schimbat in haine elegante, isi recapata vigoarea. In fata ochilor nostri incep sa se perinde 'amintirile sale' - sub forma unui colaj de scene, cu peste 30 de personaje.

Vom avea teatru, alternat (si combinat) cu numere de coregrafie, un scurt fragment de opera (din "Don Giovanni" de Mozart), si alte forme de exprimare, totul insa amintind de "commedia dell'arte" - celebra forma italiana de teatru.
Dintre toate aceste scene, cel mai mult am apreciat momentul trupei de teatru/circ, si momentul monarhilor - 'puternicii epocii': Ludovic al XV-lea (Mircea Constantinescu), Ecaterina a Rusiei (Dorina Lazar), Frederic cel Mare (Marian Ghenea).

Daca spectacolul sta bine la costume (semnate Doina Levintza - majoritatea dintre ele sunt exceptionale), la decor (impunator si bine gandit), lumini, si la interpretare (desi in afara de Casanova, nici un personaj nu are o partitura substantiala), in schimb sta destul de rau la excese.
Exces de fum de scena, exces de miscare, exces de personaje aflate simultan in scena, exces de amestec de elemente din epoci diferite (unele la marginea kitsch-ului), exces de volum al muzicii (asurzitoare de multe ori, si aleasa cam neinspirat)
Toate acestea te aduc repede, privind din sala, de la starea de fascinatie la cea de oboseala.

Dar marele minus mi s-a parut lipsa de coerenta - atatea elemente si scene bune, unele sublime - DAR piesa ca un intreg nu convinge.
Iar asta e cel mai mare pacat la o piesa cu buget mare.

Desi piesa o includ la recomandari (clar merita vazuta macar o data), joi seara am plecat din sala cu impresia ca se putea concepe un spectacol mult mai bun, chiar si cu jumatate din mijloacele folosite.

Caleido

Caleido. Un festival nou in Bucuresti, intr-o perioada destul de aglomerata (abia au fost FNT, FNTI, iar apoi festivalul "Eugen Ionescu").
Un festival de teatru dedicat minoritatlor culturale. Cu o durata de cinci zile, gazduit de patru spatii diferite (Green hours, Replika, Teatrul Mic si Teatrul Foarte Mic), cu un total de 20 de spectacole.
Citind lista, imi notasem patru piese, dar, prin epuizarea destul de rapida a locurilor, am ajuns doar la doua (luni si vineri), ambele in sala Teatrului Mic.

Staipelochian, cu un text pornind de la "Cartea Soaptelor" a lui Varujan Vosganian, a fost o surpriza foarte placuta.
In doar o ora, prin fata ochilor ne trec zeci de ani din istoria zbuciumata a comunitatii armene, fugita de pogromul din 1915, gasind in Romania o a doua casa, apoi traversand vremurile grele ale razboiului si cele absurde ale comunismului.

Piesa e inteligent pusa in scena, mi-a placut mai ales reprezentarea puterilor opresoare (nazista si sovietica), prezente la aceeasi masa (interpretate cu umor de Catalina Balalau si Teodora Maria Filip).
O alta scena memorabila a fost cea a scrisorilor codate (titlul piesei e inspirata tot din acest limbaj codat), menite sa treaca de ochiul vigilent al puterii sovietice.

Distributia e una exclusiv feminina (Catalina Balalau, Teodora Maria Filip, Adela Bengescu, Ana Maria Turcu, Andreea Alexandrescu, Armine Vosganian), figuri familiare mie din stagiunea studenteasca de anul trecut (clasa lui Florin Zamfirescu).

.....................................................
Vineri, cu o sala surprinzator de plina, am reusit sa vad Doua picioare stangi, doua drepte - a Teatrului de Stat Sarb din Timișoara.
Un colaj de scenete comice, din simpla viata de cuplu (scrise de Milos Nikolic) cu o interpretare energica, foarte buna, a actorilor Marko Adžić, Jovana Božić, Olivera Iovanovici, Goran Goga Pantin.

Vreo doua scenete nu le-am inteles pe deplin, la altele am ras mult, cel mai mult mi-au ramas in minte monologul de la inceput, scena dulapului si scena cu pantofii - ce da si titlul spectacolului.
Intreg momentul a fost in limba sarba, cu titrare in romana.
Din cate am inteles Timisoara este singurul oras din lume ce are patru teatre nationale in patru limbi diferite.

Cam asta a fost pentru mine Caleido - un festival nou, reusit ca idee si realizare. Sa vedem anul urmator daca va creste si va deveni unul de traditie.

Oedipe (la Opera nationala)

Seara de duminica (15 noiembrie) m-a gasit la Opera, in frumoasa cladire de pe Bd Kogalniceanu, pe fotoliul din randul 1, in asteptarea gongului ce anunta inceperea spectacolului.
"Oedipe" (capodopera lui George Enescu), cea mai noua aparitie in repertoriul Operei Nationale Bucuresti a beneficiat duminica de o avanpremiera, cu intrare libera, dar neanuntata oficial.

Un fond sonor foarte amestecat punctueaza asteptarea: orchestra acordand instrumentele, in sala zeci de oameni vorbind concomitent la telefoane, altii povestind subiectele zilei. Gongul si stingerea luminilor instaureaza brusc linistea.
O serie de proiectii video (ce vor fi prezente in multe momente ale spectacolului) insotesc uvertura.
Apoi, panza proiectiei se ridica si putem vedea primul decor, ce se umple in cateva clipe cu zeci de personaje. E scena nasterii lui Oedip, fiu al regelui Laios din cetatea Tebei si celebrarea lui de catre oamenii cetatii.

Momentul bucuriei e curmat brusc de aparitia marelui preot, ce-l anunta pe rege ca destinul copilului va fi unul nefast. Regele si regina incep sa treaca prin mai multe stari (negare, grija, disperare).
Solutia aleasa de rege e sa incredinteze copilul unui pastor, pentru ca acesta sa creasca cat mai departe de cetatea Teba.

Din nou cateva proiectii video fac trecerea spre tineretea lui Oedip, aflat acum in casa parintilor adoptivi, un alt cuplu regal, regii Corintului, Polibus si Meropa.
Urmeaza o scena cheie din intreaga poveste, ce mi s-a parut tratata prea brusc, prea superficial: anume uciderea regelui Laios la o rascruce de drumuri, de catre Oedip. Paricidul (de la care vor porni toate nonorocirile ce vor urma) ar fi meritat un moment mai amplu, mai bine subliniat.

Scena intalnirii cu Sfinxul a fost insa una dintre cele mai reusite, de asemenea tot inceputul partii a doua (poporul Tebei suferind de blestemul ciumei, aflarea adevarului sfasaietor de catre Oedip, disperarea lui stiind ca e sotul mamei sale si ca a comis paricid). Momente de spectacol foarte bun, culminand cu scena orbirii si a plecarii in exil.

Actul IV (finalul ratacirii lui Oedip si a fiicei Antigona) vine insa cu niste detalii de regie pe care nu le-am inteles, si care mi se par nepotrivite: personajul Tezeu are un aparat foto si pozeaza in toate directiile, pe fundal vedem proiectate niste vapoare de marfa, si alte mici amanunte ce strica mult din atmosfera si distrag de la tragismul povestii.

Costumele si decorurile nu aduc deloc un plus spectacolului. Sunt prea simple, prea minimaliste si nu fac trimitere mai deloc spre Grecia antica (poate doar acele stanci din actele II si III).
Marele plus (pe langa povestea pe care e bazat libretul - mitul lui Oedipus) il reprezinta interpretarea muzicala.
Orchestra, corul si mai ales solistii - ireprosabili. Tin sa mentionez ca e o muzica mai grea (e totusi o opera de secol XX, diferita ca stil de popularele opere de secol XVIII si XIX), poate nu pe placul tuturor, iar libretul e in franceza (cu titrare in romana).

Premiera oficiala va avea loc chiar in acest weekend (pe 20 noiembrie), urmand apoi sa fie o prezenta constanta in repertoriu, asa ca nu ezitati sa consultati programul stagiunii 2015-16 al Operei Nationale.

Distributia:
Oedipe - Davide Damiani (invitat)
Tiresias - Horia Sandu
Creon - Dan Indricău
Păstorul - Liviu Indricău 
Marele Preot - Marius Boloş 
Phorbas - Florin Simionca 
Străjerul - Mihnea Lamatic 
Teseu - Vicenţiu Ţăranu
Laios - Lucian Corchiş  
Iocasta - Sidonia Nica
Sfinxul - Sorana Negrea
Antigona - Ala Cheptini
Meropa - Antoaneta Bucur
O femeie tebană - Zoica Şohterus

Rata Salbatica (la Bulandra Izvor)

Acum o luna urmaream cu atentie site-urile teatrelor bucurestene pentru a intocmi lista cu piesele ce m-ar tenta pentru noua stagiune.
Teatrul Bulandra (al caror site a fost chiar primul pe care l-am deschis) mi-a oferit cam cele mai multe titluri in lista, printre ele fiind si "Rata salbatica" a lui Henrik Ibsen. (regia Peter Kerek)

Un Ibsen reusit mai vazusem si in iunie (examen de mastrat la UNATC: "Nora - casa cu papusi"), asa ca n-am mai stat mult pe ganduri si mi-am facut drum spre casa de bilete.
Sala Izvor (sau "Liviu Ciulei") e una dintre preferatele mele (acea cladire cu turn de pe malul Dambovitei ma fascina inca din copilarie) - de fiecare data cand vin aici am un sentiment placut.
Am loc in margine, randul 5 - devenit randul 2 prin amplasarea decorului.

Un decor, trebuie sa spun, destul de neobisnuit: scena formeaza in partea din fata o panta, ce pare ca se pravaleste peste spectatori, pe fundal rasare o padurice cu tulpini de mesteacan, iar in centru troneaza o canapea imensa, prin care se poate intra si in 'lumea din podul casei'.
N-am inteles exact simbolistica si intentiile scenografului, dar nu asta conteaza cel mai mult

Piesa lui Ibsen e lunga (peste doua ore jumate), dar foarte bine scrisa, cu personaje creionate perfect si jucate impecabil (trebuie sa mentionez ca distributia a fost una de exceptie).
Familia Ekdal, formata din Hjalmar (jucat de Gheorghe Ifrim, cunoscut publicului mai mult de la TV, in roluri de comedie - facand aici un rol total diferit, poate unul dintre cele mai bune vazute de mine anul asta), sotia Gina (Manuela Ciucur), fiica adolescenta Hedvig (Ioana Anton) si batranul tata senil, fost militar si vanator (Constantin Cojocaru).
O familie modesta, destul de saraca, dar inchegata si fericita.

Fericirea lor se pare ca o datoreaza si bogatului domn Werkel (Victor Rebengiuc), ce a fost ca un protector (le-a aranjat casatoria, le-a aranjat slujbe, plus ajutor financiar), dar filantropia lui nu e tocmai ceea ce pare.
Fericirea familiei insa e amenintata cand in casa lor soseste Gregers (Serban Pavlu), fiul razvratit al lui Werkel.
Gregers, bine intentionat, vrea sa afle cateva adevaruri din trecut.
Dar aceasta cautare va destrama totul. Cautarea adevarului se va dovedi un demolator al fericirii din casa si familia Ekdal.
Vocea ce va sublinia aceasta idee (ce e mai important: fercirea sau adevarul ?) va fi personajul lui Adrian Titieni, doctorul Relling, mahmur, cinic, dar foarte inteligent.

Finalul, sau alte amanunte cheie (cum ar fi povestea ratei din titlu, sau legaturile complete dintre cele doua familii) n-am sa le dezvalui.
Mergeti la Bulandra Izvor, piesa e neaparat de vazut, in primul rand prin actoria de mare clasa (cum spuneam, toate cele sapte personaje sunt jucate impecabil) apoi prin povestea bine scrisa, ce va emotiona si va pune pe ganduri pe orice spectator.

Festivalul "Bucurestii lui Caragiale"

Peste fix o saptamana se va incheia si editia 2015 a festivalului "Bucurestii lui Caragiale" - festival ce ne ofera spectacole in aer liber in perioada cand majoritatea teatrelor din oras sunt in vacanta.

Am sa scriu cate putin despre ce am apucat sa vad pe scena din Centrul Vechi (strada franceza, langa muzeul de istorie).

Prima piesa vazuta a fost Sotul pacalit, o comedie clasica (a Teatrului Nottara).
Dar e impropriu zis "vazuta" caci am nimerit pe o ploaie torentiala, asa ca n-am putut sta prea aproape de scena - am prins loc undeva muuult in spate.
Asa ca mai mult am auzit piesa (printre ropote de ploaie) decat am vazut-o.
Oricum, de apreciat ca anul asta a existat o copertina mare deasupra zonei cu scaune, altfel s-ar fi anulat toate piesele la care a plouat.

Din La vita e bella (a Teatrului de Comedie) am prins cam jumate (am ajuns tarziu, venind direct de la festivalul de Jazz din piata Enescu).
S-a ras mult, mai ales datorita momentelor de improvizatie (la un moment dat, a cazut si decorul, prilej pentru Cristi Iacob si Alex Conovaru sa ne mai ofere un plus de replici amuzante).
Se mai joaca luni (pe 21 sept) - poate ajung sa vad piesa intreaga.

De la Gorobete nu puteam sa lipsesc. Eram fan al seriei cand se dadea la TV.
Toate metehnele romanesti sunt ironizate intr-un sir de scene petrecute in batatura lui Ilie Gorobete (un Radu Gabriel in mare forma).
Ilie, familia lui, ginerele neamt (Marius Florea Vizante), vecinii - toti cu replici memorabile (de un umor subtire, fara vulgaritati) - formand un spectacol ce si-a meritat din plin aplauzele.

De mult ochisem in program Doi pe o banca (a Teatrului Metropolis), mai ales datorita distributiei: Florin Zamfirescu si Tania Filip.
Una dintre cele mai reusite piese din festival. Un text bun (al lui Alexandr Ghelman) si o interpretare de clasa fac mereu o reteta fara gres.
Povestea celor doi ce (aparent) fac cunostinta pe o banca in parc e plina de neprevazut, spectatorii sunt permanent surprinsi de o noua intorsatura, de o alta marturisire dovedita minciuna, de o alta schimbare de sentimente.
E clar o piesa de recomandat.

Despre Cainele gradinarului am scris in postul precedent (cel despre stagiunea studenteasca).
Mi-a parut bine sa revad gasca vesela ce face distibutia acestei comedii muzicale.
Ca de fiecare data, spre final, un domn din sala a fost urcat pe scena pt un mic rol.
Doar ca de data asta, domnul ales a creat un moment neasteptat: a refuzat rolul, a luat microfonul si a inceput sa tina un discurs si sa recite poezii patriotice.
Cu prezenta de spirit si improvizatie, tinerii actori au reusit sa transforme un moment ce putea fi jenant intr-unul reusit.

Comedia la care s-a ras poate cel mai mult a fost Pensiune completa (a Teatrului Mic).
Premisa de la care porneste totul (un barbat ce se trezeste cu sotia in casa amantei e nevoit sa o pacaleasca ca se afla intr-un hotel) creeaza scene si situatii pe cat de neasteptate, pe atat de amuzante.
Dialogul dintre capitanul de marina si prostituata mi s-a parut genial.

In text s-au strecurat si cateva aluzii la ploaia de afara. Desi acoperita, vantul a adus ploaia fix in scena - la final o parte din actori erau ciuciulete.

Ultima piesa, vazuta duminica seara, a fost Vine barza (Teatrul de pe Lipscani), tot o comedie bulevardiera, cu iz parizian, plina de situatii si incurcaturi, de data aduse de un val de sarcini in familia unui ministru (interpretat energic de Mihai Ciuca).
Mult umor, multa lume in public si multe minute de aplauze.

Cam atat am reusit sa vad la editia de anul asta a festivalului (cam putin, dar nu ma pot plange).

Programul ultimei saptamani de festival il gasiti aici:
http://www.festivalcaragiale.ro/program.php

Generatia UNATC 2015 - la final de stagiune

Fiind inceput de iunie, m-am gandit sa scriu cate ceva despre stagiunea studenteasca de anul acesta (promotia UNATC 2015 - clasa profesorului Doru Ana).
N-o sa fie un articol amplu, cu detalii multe, ci doar o trecere rapida prin ce am reusit sa vad, din toamna pana acum.

Cainele gradinarului ( de Lope de Vega) a fost piesa de debut a stagiunii.
Am vazut-o in noiembrie si am revazut-o de curand, acum, in mai.
Aflam de pe afis ca este un remake al unui spectacol regizat de Florian Pittis in '87, dar va dati seama ca n-am apucat sa vad originalul (eram in scutece pe vremea aceea) - asa ca nu pot face o comparatie.

Cu o distributie numeroasa, piesa e una preponderent muzicala, cu mici cantecele cantate live (voce si instrumente), trecand prin tot felul de ritmuri si genuri.
Intriga e destul de comuna, se aseamana cu comediile lui Shakespeare (legaturi amoroase complicate, farse, si o rezolvare ca prin minune a tuturor itelor la final de piesa).
Dar povestea in sine conteaza cel mai putin - e o piesa creata pentru un joc cat mai vesel, mai relaxat, combinat cu cat mai multa muzica. Cred ca tinerii actori s-au distrat de minune la pregatirea acestui spectacol.
Momentul cel mai special e spre final, cand un spectator din sala e urcat pe scena, dandu-i-se pe loc un mic rol de jucat.

A doua piesa cu distributie mare e tot o comedie: Cine e fazanul ? de Georges Feydeau
Un triunghi amoros, ce se transforma in patrulater amoros, in hexagon amoros, in octagon si tot asa - practic fiecare personaj e inselat si are planuri de a insela, creand o serie de situatii incurcate, cum numai intr-o comedie bulevardiera se pot intampla.
Interpretarea poate parea uneori exagerata, dar personajele create sunt destul de reusite, chiar si cel mai taciturn spectator se va abtine cu greu sa nu rada minute in sir.
Ca si la Cainele gradinarului, am reusit s-o vad in noiembrie si mai, in distributii diferite.

O mare parte din distributia 'Fazanului' poate fi vazuta in celebra comedie a lui Shakespeare A XII-a noapte, bazata tot pe o serie de intrigi amoroase, o incalceala de situatii ce se rezolva la final.
Interesant rolul Violei (cu acea dualitate baiat/fata), palpitante duelurile cu spada, si teribil de amuzant momentul "jartierelor galbene" purtate de Marvolio.
"Daca v-au placut bufonii, mai poftiti si alta data !" - asa ne indeamna bufonul inainte de aplauze, si exact asta am de gand: sa merg luna asta la sala Cojar sa vad si varianta distributiei a doua.

La festivalul teatrului studentesc am reusit sa vad Iluzii si Demonstratia (de David Auburn). Am scris cateva randuri despre ele in postarea precedenta.
Demonstratia mi-ar placea s-o revad, mi-a lasat impresia de piesa profunda si bine jucata.

Amintiri, vizionata in 'saptamana usilor deschise' ale facultatii, o piesa mai lenta, ce ne introduce in dramele unei familii (bunica, mama, fiica) ce va pierde barbatul din casa, atras de o alta femeie. Apoi, aparitia unui alt barbat va complica si mai mult lucrurile. Un text (al lui Alexei Arbuzov) bine scris (rusii in general scriu bine) si o punere in scena destul de reusita. O alta piesa pe care mi-ar placea s-o revad.

Nucleul feminin din Amintiri l-am intalnit apoi in comedia lui Neil Simion Un cuplu ciudat.
De departe cea mai amuzanta piesa vazuta in aceasta prima jumatate de an.
Situatiile si replicile sunt memorabile, la fel conflictul dintre cele doua protagoniste, cu firi total opuse, ce hotarasc sa locuiasca impreuna.
Iar scena cinei in patru, cu cei doi spanioli - comedie pura.
Daca vreti neaparat sa inveseliti pe cineva, duceti-l la piesa asta

Tot in primavara am vazut Cvartetul (dupa Slawomir Mrozek), o piesa cu o atmosfera misterioasa, o muzica bine aleasa, dar cu o poveste din care n-am inteles mare lucru. Poate am s-o revad, de data asta cu mai multa atentie.

In ultimele doua weekenduri am ajuns la alte doua piese, tot din licenta UNATC, gazduite, de data asta de 'gradina cu filme' de langa Piata Romana,
Teatrul in aer liber imi place in mod deosebit, iar piesele Sylvia (de A.R.Gurney) si Norman (de Alan Ayckbourn), combinand comedia cu subiecte serioase, au fost exact ce trebuie pentru a incheia primavara.
La Norman mi-a placut in mod deosebit scena asezarii 'la masa festiva' - cand nimeni nu era la locul potrivit.

Iar Sylvia, daca tot poarta subtitlul de 'comedie canina' a avut in public doi labradori, ce n-au ramas indiferenti la piesa (unul dintre ei a urcat si pe scena, dand o scena de umor in plus spectacolului).

Mai am vreo 4 piese de vazut si inca cateva de revazut, dar inca nu stiu la cate dintre ele voi reusi sa ajung.
............................

Mai sunt doar patru saptamani din stagiunea asta, asa ca profitati si mergeti (la sediul UNATC si la Palatul Copiilor) sa-i vedeti pe tinerii studenti ai promotiei 2015. Sa-i aplaudati, si sa le urati:

Serile Teatrului Studentesc 2015

Casa de Cultua a Studentilor din capitala, aflata langa Opera, a gazduit saptamana trecuta un festival cu destula traditie: "Serile Teatrului Studentesc" (ajuns la editia a 17-a), ocazie cu care voi relata si eu ce am reusit sa vad din program.

Din pacate, am ajuns doar luni si marti - caci piesele de miercuri si joi le-am mai vazut si cu alte ocazii, iar vineri n-am reusit sa vin (desi era planificat, mai ales la piesa "Sonata fantomelor" a studentilor de la Targu Mures).

Luni seara am ajuns tarziu (pentru ca am venit de la Conservator, unde era un alt spectacol studentesc, de data asta de opera), asa ca n-am mai apucat sa revad comedia "Cine e fazanul ?" .
In schimb, m-am simtit ca un fazan strivit, pe holul de la intrare, unde o multime impresionanta de tineri asteptau intrarea in sala. Si asteptarea s-a prelungit cu mult mai mult decat era planificat.
Dupa multe momente de testare a rabdarii, usile s-au deschis, si sala s-a umplut, desi e incapatoare, si jos pe scaune, si la balcoane, si in picioare.

Piesa "Iluzii" am vazut-o cu ochii pe ceas (caci mi-era ca nu mai prind metroul spre casa, dar am stat totusi pana la final). Piesa e minimalista (patru personaje stand pe patru scaune) si spune povestea a doua cupluri, ajunse la batranete, ce afla ca legaturile dintre ei au fost mult mai complicate decat credeau ei. Textul nu m-a cucerit, desi are destule replici reusite, si destul umor.
In schimb interpretarea a fost buna, o parte din distributie o stiu din stagiunea UNATC (iar pe Cristina Juncu am mai vazut-o si in "Aproape Maine" - piesa cu care am incheiat anul 2014).

Dupa amiaza de marti a inceput bine: am prins un loc bun pe mijlocul salii, si am vazut o piesa dupa textul lui N.Gogol (deci foarte bine scris): "Jucatorii de carti".
Distributie numeroasa, costume, personaje bine caricaturizate, atmosfera - o piesa ce mai trebuie doar putin rodata la jocul actorilor pentru a deveni perfecta.

In program a urmat "Halloween" - piesa trupei OKaua (o trupa, din cate am inteles, fondata la liceul Al.I.Cuza - unde am fost si eu elev cu niste ani in urma). Un spectacol cu muzica, dans, si scena plina pana la refuz de personaje, dar cu un text si o poveste din care n-am inteles mare lucru.
Poate am sa merg luna asta la festivalul organizat de ei, sa vad si alte specatcole d-ale lor, pentru o parere mai exacta.

Seara s-a incheiat frumos, cu un spectacol din stagiunea UNATC, pe care nu il vazusem inca: "Demonstratia" de David Auburn. Povestea are in centru doua tinere surori (jucate de Theodora Sandu si Clara Popadiuc), dintre care prima pare sa mosteneasca atat geniul, dar si nebunia tatalui (Emanuel Becheru) - un matematician disparut de curand. Un alt tanar, rebel si excentric (Alexandru Voicu) - fost student al tatalui - le sta alaturi, incercand sa descopere misterul caietelor ramase si adevarul despre linia fragila dintre geniul si nebunia mostenite de fata.

O poveste bine inchegata, personaje bine conturate si un joc convingator - formeaza o piesa pe care ar fi pacat sa n-o vedeti, mai ales ca se va juca de mai multe ori (la UNATC) pana in vara, cand se incheie stagiunea studenteasca.

Liliacul (in vizita la Conservator)

Un afis virtual, postat de cineva pe net, mi-a hotarat programul pentru joia trecuta:
am fost la Conservator (in frumoasa cladire de pe o latura a parcului Cismigiu) sa vad opereta Liliacul, de Johann Strauss (fiul) - (jucata de studentii de Master an I).

Am plecat de acasa pe o vreme frumoasa, am strabatut Cismigiul, si am patruns pe poarta Universitatii de muzica, in cautarea salii de spectacol. Am gasit-o in fix 5 secunde, caci e chiar la prima usa, si am ramas placut surprins: sala e incapatoare, ingrijita, cu locuri comode si scena destul de mare.

La inceput sala parea destul de goala, dar s-a umplut exact cu un minut inainte sa inceapa piesa (mai ales cand a 'navalit' un grup numeros de elevi si eleve de gimnaziu, ce aveau rezervate 3 randuri intregi - surprinzator, n-au fost deloc galagiosi nici la piesa, nici in pauze).

Subiectul operetei il stiam destul de vag (am citit acum cativa ani o carte despre Strauss),  e o comedie in spiritul epocii, cu un sot ce e inselat (si inseala la randul lui), cu o farsa (ce razbuna o alta farsa mai veche), si alte elemente tipice pentru reteta unei operete de secol XIX.

Personajele centrale sunt sotii Eisenstein: Gabriel (jucat de Lucian Corchis - artist invitat) si Rosalinda (Tatiana Caisin),  o familie bogata din Viena, ce e pusa pe jar de Adela - fata in casa (Ana Maria Manea-Hangu), de Alfred (Gjergji Mani) - profesorul ce o curteaza pe doamna, dar mai ales de notarul Falke, zis "Liliacul" (Bogdan Podlovski) - cel ce pune la cale farsa razbunatoare.

O suita de personaje comice completeaza actiunea (ce se petrece in casa sotilor, la bal, si sfarseste la inchisoare): sora Adelei, Ida (Nora Paunescu), avocatul (Adrian Radulescu), Orlofski (Bogdan Chenciu) - printul rus ce organizeaza balul mascat, directorul inchisorii (Daniel Pascariu) si temnicierul beat pulbere (Filip Ristovski).

Interpretarea muzicala a fost impresionanta (multe scene s-au terminat cu aplauzele publicului), iar cea actoriceasca a fost si ea destul de buna (stilul, la majoritatea personajelor e mai exagerat decat la teatru, dar nu cu mult). La final s-a aplaudat cu entuziasm, cu multe strigate de "bravoooooo", din partea unui grup aflat mai la stanga mea.

In urma acestei seri, mi-am propus sa cercetez mai des pagina si calendarul Universitatii de muzica, pentru a vedea cand mai au reprezentatii, ceea ce va recomand si voua !!

 

Caut o piesa: "Rodia de aur"

Asa cum zice si titlul, caut o piesa de teatru.
Nu-i deloc cunoscuta, tocmai de aceea cred ca va fi greu de gasit, dar eu tot vreau sa incerc sa gasesc acest text.

Este vorba de Rodia de aur, scrisa in anii '20 de Alexandru "Pastorel" Teodoreanu.

Despre Pastorel Teodoreanu cred ca ati auzit majoritatea.
Autor de proza scurta si ironica, dar si de carti gastronomice, dar cunoscut mai ales datorita epigramelor sale.
Epigrame usturatoare, ce l-au pus rau cu autoritatile comuniste de dupa razboi, ajungand sa faca si cativa ani de temnita.

Rodia de aur este singura lui piesa, tocmai de aceea si interesul meu.
Stiindu-i stilul de a scrie, sunt foarte curios cum arata aceasta piesa (despre care stiu ca s-a jucat pe scena din Iasi timp de o stagiune).

Prin urmare, daca stie cineva unde as putea gasi textul piesei, sau orice alta informatie legata de subiect, il rog sa-mi scrie (aici sau pe Facebook).