miercuri, 23 decembrie 2015

Paganini (teatrul Metropolis)

E inevitabila o paralela cu postarea precedenta ("Casanova" de la Odeon), ambele piese fiind cam in acelasi registru.
Ambele sunt piese tesute in jurul unui personaj cu aura de legenda, ambele sunt productii mari - cu buget generos si zeci de actori, menite din start sa fie cap de afis si sa faca senzatie in stagiune.

De mentionat de la inceput ca Paganini e proiectul de suflet al lui Mick Davis (cunoscutul regizor scotian de film, ce a lucrat si la cateva productii in tara noastra). E primul sau scenariu, scris la inceput pentru marele ecran, amanat de zeci de ori, pana ce a gasit potrivit sa-l monteze pe o scena de teatru.
Surprinzator pentru multa lume, nu a ales o scena din New York, Londra sau Paris, ci a optat pentru Metropolisul bucurestean. Motivul ni-l spune chiar el, intr-un interviu pentru mediafax:

Mick Davis: A fost un motiv personal. Iubita mea este o actrita româna si iubesc aceasta tara. Am mai lucrat aici înainte, am venit în multe vizite aici, pentru a filma reclame sau altceva, si am prieteni aici. Si, pentru ca am venit aici pentru ea, sa petrec timpul alaturi de ea, am spus ca, daca tot o sa fiu aici, nu o sa stau în cafenele toata ziua si am nevoie sa fiu ocupat, sa fac ceva. 
Iar George Ivascu - noi am lucrat împreuna la filmul "Modigliani", cu ani în urma, si n-aveam nici cea mai mica idee ca el conduce teatrul acesta, pentru ca n-am mai fost în teatru înainte si, când am venit aici si am baut o cafea cu el si am avut aceasta conversatie si i-am zis ca vreau sa fac un spectacol, pentru ca n-am mai facut niciodata, m-a întrebat despre ce piesa e vorba, i-am spus ca "Paganini" si mi-a spus sa-l fac în teatrul sau. Si asta a fost.

Prin urmare, sambata asta am fost la Metropolis (teatru pentru care am o mare simpatie) sa vad cum arata un spectacol conceput de un regizor celebru, venit din lumea filmului international.
N-am plecat din sala dezamagit, dar nici cu senzatia ca am vazut ceva foarte reusit.
Si din nou, revin la paralela cu Casanova, despre care spuneam: "marele minus mi s-a parut lipsa de coerenta - atatea elemente si scene bune, unele sublime - DAR piesa ca un intreg nu convinge. Iar asta e cel mai mare pacat la o piesa cu buget mare."
Din pacate, Paganini are acelasi cusur: intre atatea elemente menite sa-i dea grandoare, piesa nu se mai leaga coerent, si nu reuseste sa convinga pe deplin.


Actiunea incepe in purgatoriu (intr-o atmosfera intunecata, misterioasa), unde necuratul (interpretat de inconfundabilul Mihai Gruia Sandu) jubileaza la achizitia sufletului unui muzician atat de faimos: Niccolo Paganini (Tudor Istodor), atarnat in lanturi, ca o marioneta, cantand la comanda ca o jucarie muzicala.
Vedem apoi o scena din copilaria artistului, cu o mama duioasa (Ana Ciontea), dar un tata abuziv (Petrisor Stan), ce-si doreste sa iasa din saracie exploatand talentul micutului.
Sarim apoi brusc la maturitate, in plina epoca a lui Napoleon, la curtea surorii acestuia, Elise Bonaparte (Elvira Deatcu). Aici avem o abundenta de personaje, cu scene mult prea rapide si amestecate, ce pot incanta ochii, dar care au doua mari defecte: fac povestea greu de urmarit si nu ofera substanta nici unui caracter.
Un bun exemplu ar fi cele doua povesti de dragoste (Paganini-Eleonora si Vincenzo-Maria) - ambele tratate atat de schematic, incat nu pot trezi vreo duiosie in spectator.
Paganini insusi e un personaj aproape de plan doi (impresioneaza prin aparitia fizica - cu adevarat reusita - prin gesturi si miscari, dar replicile lui sunt prea putine, si pierdute in toata invalmaseala piesei). Personaje centrale ar fi mai degraba cei doi negativi: diavolul si mai ales episcopul Janin (Gelu Nitu), singurul rol mai complex.

Un moment destul de reusit este cel al procesului, desi aglomerarea si rapiditatea de care vorbeam sunt aici si mai mult prezente, iar motivarea acestui proces - la care sunt prezenti chiar papa Pius al VII-lea si Napoleon (un Claudiu Bleont comic, dar destul de exagerat) - nu e indeajuns de clara, mai ales fanatismul episcopului de a-l distruge pe Paganini.


Finalul, venit dupa cateva scene confuze (cu exces de fum si strigate in intuneric) e destul de sters.
Mai mult decat finalul piesei m-a impresionat momentul de dupa aplauze, cand un tanar emotionat a iesit pe scena, a cerut putina atentie de la public, apoi si-a cerut de sotie iubita prezenta in sala.
(momentul il puteti vedea aici )

Ar mai fi multe de spus despre Paganini: un spectacol ce merita vazut pentru fantezie, atmosfera, actorii mari, decorurile si costumele impresionante, muzica lui Alexandru Tomescu, dar totodata un proiect mult prea incarcat in detalii si personaje, in care firul coerent al povestirii se pierde undeva pe parcurs.


luni, 21 decembrie 2015

Vrajitoarele din Salem

Urmaresc stagiunea studenteasca de cativa ani, dupa cum se poate observa si din postarile de pe blog.
Din octombrie am tot cercetat site-ul UNATC, sa vad cand incep primele piese ale generatiei 2016. Trece octombrie, trece chiar si noiembrie si ...inca nimic.
Intarziere destul de mare fata de anul trecut.
Cand deja deveneam ingrijorat, aflu ca vor vedea lumina reflectoarelor primele trei spectacole la inceput de iarna.

Asteptarea totusi a meritat, caci am fost joia trecuta la premiera unei piese ce m-a surprins placut.
Vrajitoarele din Salem de Arthur Miller, un text deloc usor, un proiect destul de curajos al tinerei regizoare Diana Pacurar.
Miller a scris textul in 1953, ca o alegorie intre procesele din Massachusetts din 1693 (cand zeci de femei au fost executate pentru banuiala de vrajitorie) si procesele agresive ale procurorilor americani din anii '50, impotriva oricaror persoane banuite de tendinte socialiste.

Sala Cojar de la Palatul copiilor a fost destul de plina, chiar daca evenimentul nu a fost promovat foarte tare, iar piesa s-a jucat doua zile la rand.
Asteptand sa se ridice cortina, ma intrebam daca ma va plictisi o piesa atat de lunga (are mai bine de trei ore), dar iata ca nu ...odata intrat in actiunea si atmosfera piesei, n-am simtit curgerea timpului.

Totul incepe in miez de noapte la o procesiune condusa de sclava Tituba (Selina Colceru), cu tinere fete ce danseaza in jurul unui cazan cu o potiune aburinda.
Cand reverendul Parris (Florin Kevorkian - lector universitar) le surprinde, fetele fug speriate, iar de a doua zi va incepe intreg sirul de probleme.
Fiica sa, Betty (Alexandra Raduta) cade bolnava la pat, fara leac, la fel si alte fete din orasel.
Imediat incep banielile, intrigile, acuzatiile - totul aducand o stare generala de confuzie si tensiune ce vor constitui tema dominanta a piesei.
Sunt aduse in discutie cele mai grave acuzatii din epoca: pactul cu diavolul, vrajitoria - pedepsite dupa lege cu spanzuratoarea.


Interesul fiecarui personaj se va lovi de al celuilalt:
Ann Putnam (Miruna Sovaiala) e principala acuzatoare, cu un caracter inrait de un trecut dureros.
Pastorul John Hale (Andrei Redinciuc) crede in vrajitorie si vrea sa vindece fetele, dar apoi se va ingrozi de turnura ce o vor lua evenimentele.
John Proctor (Stefan Mohor) si amicul sau Giles (Adrian Piciorea) sunt impotriva superstitiilor si vor sa afle adevarul, cu atat mai mult cand sotiile lor - Elizabeth (Vera Ungureanu) si Martha - sunt acuzate si ele de vrajitorie.
In fine, plini de cinism, stau Abigail (Rusalina Bona) - nepoata lui Parris, si Thomas Putnam (Eduard Burghelea) - principalii beneficiari ai vanatorii de vrajitoare.

Un alt personaj cheie este Mary Waren, slujnica lui Proctor, prinsa la mijloc intre atatea interese, jucata excelent de Oana Carmaciu, mai ales in scena procesului.
Acest proces (din partea a doua a piesei) aduce in scena (inevitabil) si judecatorul: un om rece, mai dornic de a respecta procedurile de tribunal si de a gasi repede un vinovat, decat de a afla adevarul. Un rol foarte bun, facut de profesorul Stefan Velniciuc.

Ma opresc aici cu detaliile despre actiune, mentionez doar ca binele si adevarul s-ar putea sa nu castige partida in Salem, iar franghiile ce domina decorul isi vor gasi un scop la final.


Am fost destul de uimit si cand am aflat ca pregatirea spectacolului s-a facut in timp record (cam doua luni), ceea ce e o performanta avand in vedere (cum spuneam mai devreme) ca nu-i deloc un text usor.
E explicabil astfel de ce jocul tinerilor actori nu-i inca rodat pe deplin (in prima parte a piesei s-au mai vazut mici ezitari, scapari, sau replici spuse prea liniar) dar pana la gala din iunie sigur totul va fi asa cum trebuie.

A inceput cu dreptul stagiunea studenteasca a generatiei 2016, astept sa vad cu ce ne vor surprinde studentii la actorie si regie si in continuare, in anul ce va incepe in curand.


vineri, 11 decembrie 2015

Casanova (la Teatrul Odeon)

Teatrul Odeon i-a avut in repertoriu in anii trecuti pe Don Juan, pe marchizul de Sade, iata ca a venit si vremea lui Giacomo Casanova sa prinda viata pe scena.
Celebrele sale memorii le-am citit prin 2003, trebuia iata sa vad si piesa regizata de Dragos Galgotiu, inspirata din scrierile celebrului amorez al secolului 18.

Daca la primele reprezentatii biletele s-au epuizat repede si salile au fost pline, acum (ziua de 10 dintr-un decembrie fara zapada) am nimerit intr-o sala destul de 'aerisita' (parterul era cam doua treimi plin).

Piesa incepe cu un Casanova batran, neputincios, aflat in camera sa din Boemia, unde si-a trait ultimii ani.
Cu o voce tremuranda, incepe un monolog cu care ne introduce in lumea sa: flamboaiantul secol 18, 'al luminilor', al barocului, al opulentei, decadentei, frivolitatii, sau (cum imi place mie sa spun) 'secolul perucilor albe'.
Pe masura ce isi termina monologul, Casanova (interpretat de Marius Stanescu) pare ca intinereste cativa ani, e schimbat in haine elegante, isi recapata vigoarea. In fata ochilor nostri incep sa se perinde 'amintirile sale' - sub forma unui colaj de scene, cu peste 30 de personaje.

Vom avea teatru, alternat (si combinat) cu numere de coregrafie, un scurt fragment de opera (din "Don Giovanni" de Mozart), si alte forme de exprimare, totul insa amintind de "commedia dell'arte" - celebra forma italiana de teatru.
Dintre toate aceste scene, cel mai mult am apreciat momentul trupei de teatru/circ, si momentul monarhilor - 'puternicii epocii': Ludovic al XV-lea (Mircea Constantinescu), Ecaterina a Rusiei (Dorina Lazar), Frederic cel Mare (Marian Ghenea).


Daca spectacolul sta bine la costume (semnate Doina Levintza - majoritatea dintre ele sunt exceptionale), la decor (impunator si bine gandit), lumini, si la interpretare (desi in afara de Casanova, nici un personaj nu are o partitura substantiala), in schimb sta destul de rau la excese.
Exces de fum de scena, exces de miscare, exces de personaje aflate simultan in scena, exces de amestec de elemente din epoci diferite (unele la marginea kitsch-ului), exces de volum al muzicii (asurzitoare de multe ori, si aleasa cam neinspirat)
Toate acestea te aduc repede, privind din sala, de la starea de fascinatie la cea de oboseala.

Dar marele minus mi s-a parut lipsa de coerenta - atatea elemente si scene bune, unele sublime - DAR piesa ca un intreg nu convinge.
Iar asta e cel mai mare pacat la o piesa cu buget mare.

Desi piesa o includ la recomandari (clar merita vazuta macar o data), joi seara am plecat din sala cu impresia ca se putea concepe un spectacol mult mai bun, chiar si cu jumatate din mijloacele folosite.