In memoriam (Radu Beligan)

Pe Radu Beligan, disparut ieri dintre noi, l-am vazut tarziu pe scena (acum vreo 6 ani, cand deja trecuse de varsta de 90 de ani).
Tin minte sala mare (inca nerenovata) de la Teatrul National, in perioada sarbatorilor de iarna, destul de goala - doar vreo suta de persoane - caci piesa (Egoistul de Jean Anouilh) se jucase deja de zeci de ori.
Tin minte mai ales momentul cand s-a ridicat cortina, si am vazut decorul locuintei egoistului: o biblioteca, un pat si un birou - birou la care statea si ne zambea el: actorul nonagenar, cu trup firav, dar stapanind inca arta actoriei.
M-a impresionat la vremea respectiva prestatia lui, cum a reusit sa fie motorul unei piese de aproape doua ore, dar nu m-as fi asteptat sa mai continue in acelasi ritm inca sase ani, sa mai aiba inca trei premiere, sa regizeze, sa tina conferinte.
Ultima data l-am vazut in Lectia de violoncel - la teatrul Metropolis, pe vremea cand erau doua reprezentatii in aceeasi zi. O piesa mai slaba, dar jocul lui inca nu dadea semne de rugina.

Mi-ar fi placut sa fi avut ocazia sa-l vad in marile roluri (profesorul in 'Steaua fara nume' - Salieri in 'Amadeus' - Berenger in 'Rinocerii' - Richard al III-lea etc), dar nu eram nascut in vremurile acelea.
Din pacate, desi multe dintre piese au beneficiat de o echipa de filmare macar la una dintre reprezentatii, aceste materiale video se afla prin tot felul de arhive prafuite, si nu cred sa le vedem scoase la lumina si facute publice prea curand.

Ce omagiu frumos ar fi fost, sa avem pe un site ca Youtube sau Vimeo, o colectie numeroasa cu rolurile lui Beligan din teatru.

Ca tot am pomenit de omagii, ieri am vazut ambele forme de manifestare in presa, dar mai ales in mediul online: de la laudele absolute, pline de clisee ('acum joaca cu ingerii' 'teatrul s-a incheiat odata cu el' 's-a stins lumina teatrului romanesc' si alte formulari asemanatoare), pana la desfiintarea lui ca artist si persoana (cu accentul pus pe politica, el fiind membru de partid in anii comunismului, si aparand pe un afis pesedist de curand).

Cel mai bine s-a caracterizat chiar el in ultimele interviuri:
Am iubit teatrul. Nu a fost vocaţie, a fost intoxicaţie. De mic copil am fost atras de teatru.
Cei apropiaţi mi-ar putea reproşa că am fost un tată şi un soţ demisionar, că n-am trăit decât pentru scândura bătătorită a scenei. Nu îi pot contrazice, dar privind în urmă, dacă ar fi să o iau de la capăt, n-aş schimba nimic.

 

Serile teatrului studentesc 2016

Ca in fiecare an, primavara vine cu o multitudine de evenimente si festivaluri, unul dintre cele mai asteptate fiind Serile Teatrului Studentesc - ajuns la editia a 18-a.

De luni pana vineri (plus sambata - ziua de oferit premiile), pe scena Casei de cultura a studentilor, publicul a putut vedea cate 2-3 spectacole pe zi, incepand cu orele dupa-amiezii, continuand pana seara tarziu.
Am reusit sa vad mai putine piese decat mi-am propus initial, dar n-am avut chiar atat de mult timp liber la dispozitie - am zis totusi sa fac o scurta relatare aici pe blog.

Luni am ajuns devreme, dar am ajuns degeaba - accesul in sala s-a facut doar cu cateva minute inainte de spectacol, deci vreo 40 de minute am exersat rabdarea statului la coada.
La intrare, o mare si neplacuta surpriza: suntem anuntati ca nu avem voie cu apa inauntru. Doua domnisoare asteptau chiar cu niste pungi mari ca sa 'donam' toate sticlele cu apa.
Nu stiu cine a venit cu o asemenea decizie, dar a fost clar una neinspirata - o piesa poate dura si peste doua ore. Sa stai atata timp fara macar o gura de apa e un chin.

Dupa o prezentare ca la o serbare de scoala, a inceput in sfarsit si spectacolul de deschidere: Viata la puterea a 3-a (de Yasmina Reza) - jucata de studentii de la UNATC (an 3 - clasa lui Adrian Titieni).
O cina intre doua cupluri, in care ambii barbati sunt savanti (unul avand pozitie buna in societate, celalalt doar cu speranta publicarii unei lucrari care sa-l faca faimos) - se complica dupa fiecare replica.
Cina ne e prezentata in trei variante diferite, cu distributii diferite, dar mai ales cu atitudini diferite ale protagonistilor.
Relatia dintre cele patru personaje se schimba radical la fiecare varianta, se trece de la tonul protocolar, plin de diplomatie (amestecata cu ipocrizie) pana la tonul total sincer, in care fiecare isi spune reprosurile fara a se mai gandi la consecinte.
Per total o reusita - a fost una dintre cele mai bune piese vazute de mine anul asta.

Miercuri a fost Bordel 360 - a trupei Teatrul de Nisip (o trupa ce reuneste studenti din mai multe generatii).
Povestea unui don Juan modern (Rares Andrici), plin de inocenta si idealism, ajuns in mrejele matroanei (Ana Maria Turcu) unei case de placeri, ne ofera atat momente cat se poate de comice (oferite de personalul 'casei': Vlad Basarabescu, Bianca Cuculici, Paula Rotar), dar si un final surprinzator, cinismul inghitind ca un painjen fluturele inocentei.
O piesa foarte bine gandita (felicitari Andreei Iacomita) - am vazut-o prima data in noiembrie, la sala Atelier, si mi-a ramas mult timp in memorie.

Joi, ca si marti, nu am ajuns la festival, abia vineri m-am asezat din nou la imensa coada de la intrare.
Programul a inceput cu un exercitiu de "commedia del'arte" - o varianta mai scurta a examenului dat de cei de la master UNATC (an I). Zic mai scurta, pentru ca am vazut examenul integral in noiembrie, si atunci au fost cam doua ore.
Dupa introducerea muzicala, au urmat cele trei momente de "cearta si impacaciune" si o adaptare moderna a "galcevilor din Chioggia" - cu un duel in rime la care publicul s-a amuzat foarte tare.
(apropo, cine vrea versurile, sa-mi lase un mesaj).
Pacat ca a lipsit scena cu bataia cu faina - dar cred ca ar fi durat o vesnicie sa se curete apoi scena.
Mi-a parut tare bine sa-i revad pe Cristina, Ana, Catinca, Silvana, Clara, Bogdan, Mihai, Andrei - despre generatia lor am mai scris si aici.

Dupa ce ecoul de aplauze s-a stins, am fost rugati sa parasim nu sala, ci cladirea, coada urmand sa se reia de afara.
Dupa alte 40-50 de minute de stat la coada, avem o noua surpriza la intrare.
Daca problema cu apa s-a rezolvat (dupa multe sesizari presupun) acum s-a luat o noua decizie "inspirata", ce sfideaza orice logica: cei ce au sosit printre primii sa nu aiba voie la parter, ci sa fie urcati la etaj (unde sunt locurile departe de scena, unde nu se aude prea bine etc). Deci, daca ai venit la timp si ai asteptat atat la coada, primesti locurile proaste - locurile bune le iau cei ce vin mai tarziu.
Cand am intrebat de ce s-a luat decizia asta, ni s-a raspuns foarte urat de catre un voluntar micut si obraznic.
Sa-ti pui mintea cu el ?
Nu pentru asta venisem.

Sus, asa cum spuneam, nu se aude prea bine, si as fi avut ce auzi, replicile piesei Treapta a 9-a fiind foarte amuzante (desi piesa nu e chiar o comedie, avand o poveste serioasa, usor trista).
O mama (Carla Mihai), alcoolica la recuperare, incearca sa reia legaturile cu fiica sa, Melissa (Cezara Munteanu).
Interactiunea se dovedeste din start spinoasa, doar cu ajutorul prietenei Eleanor (Ioana Vasile) se mai imblanzesc relatiile. Urmeaza o aniversare, cu aparitia surpriza a unei fete ce e exact contrastul Melissei - razvratita Tracy (Andreea Mera), ce face ca lucrurile sa fie si mai dificile.

Piesa lui Tom Ziegler a fost si ultima vazuta - pentru urmatoarea ('ce formidabila harababura' de Ionesco) n-am mai avut rabdare sa stau pentru a treia oara la coada de afara.

Asa cum spuneam, urmeaza o perioada plina de evenimente: festivalul Pittis, festivalul OKaua, festivalul de teatru de strada, galele master si licenta Unatc - ca sa amintesc doar cateva. Timp sa fie !!




 

Festivalul 24 de ore de teatru (Timisoara)

In luna ce tocmai a trecut m-am aflat pentru o perioada in Timisoara.
Nu se putea sa nu ma interesez si de oferta de spectacole de aici, asa ca am luat la cercetat site-urile si programele.
Mi s-au parut tentante vreo trei piese de la teatrul national, plus una la teatrul din Arad, dar nici una nu se juca in perioada cat am stat in oras. Cel mai mult as fi vrut sa vad "Amadeus" de la sectia germana, dar tocmai se anulase reprezentatia.

Am avut totusi surpriza sa vad un anunt cu un festival studentesc, numit "24 de ore de teatru".
Un maraton de spectacole, ce incepea vineri (25 martie) la ora 20.00 si se termina sambata la aceeasi ora.

Dupa o zi de plimbat prin oras, am pornit agale si spre bd. Carol, la casa de cultura a studentilor.
La parter se afla o sala mare si frumoasa, dar am aflat repede ca festivalul nu se tine acolo, ci la etajul 2 intr-o sala studio (adica minuscula, cu doar vreo 30-40 de locuri, pe bancute, pe jos sau pe unde se mai poate).
Am oftat prelung, caci am amintiri neplacute cu astfel de sali, dar am zis totusi sa raman - macar din curiozitate.

Organizatorii au fost luati prin surprindere, cand s-au trezit ca holul s-a umplut la maxim, ei asteptandu-se la maxim 30 de persoane. A durat ceva pana s-a inghesuit tot publicul in micuta sala, eu am optat sa stau chiar la intrare (se vedea chiar bine scena), in picioare, dar cu mai mult aer de respirat.

Primul spectacol din festival a fost Autoportret absurd de tara, al trupei Thespis.
O rememorare a absurdului din vremurile Romaniei comuniste, cu contrastul evident intre lumea imaginara creata de propaganda si de aplaudacii regimului ceausist si mizeria traiului de zi cu zi.
In primul plan al scenei avem povestile unor cetateni de rand, fiecare spunand cate un monolog, in timp ce in planul doi (sub forma unor umbre grotesti) stau privilegiatii regimului, oamenii ce si-au croit calea spre belsug, ridicand zilnic osanale partidului.
Intre planuri se afla doar o panza alba, dar, in conditiile date, ea are greutatea unui adevarat zid de beton.

O punere in scena, pe cat de simpla, pe atat de ingenioasa, dovada ca se poate face un spectacol bun si cu mijloace putine.
Mi-a adus aminte putin de Staipelochian (piesa despre care am scris in noiembrie) - cu diferenta ca aici, la "Autoportet absurd..." mesajul a fost mult mai direct, fara subtilitati.

Dupa o pauza de vreo 20 de minute, a urmat o piesa pe care o citisem cu cativa ani in urma, asa ca mi-a parut tare bine s-o vad in sfarsit pe o scena de teatru.
E vorba de una dintre cele mai atipice lucrari ale lui Eugen Ionescu: Regele moare.
Spun atipica, pentru ca nu mai mizeaza atat pe absurd sau pe dialoguri halucinante.
Regele moare are cu adevarat o poveste si o tema cat se poate de clara:
Regele (in care se poate oglindi orice persoana) ce nu se poate obisnui cu faptul ca nu e vesnic, ca zilele i se vor termina, ca viata va continua fara el.

„O să mor... O să mor peste 40 de ani, 50 de ani, peste 300 de ani, mai târziu o să mor, când o să vreau eu, când o să am timp. Eu sunt Regele, eu hotărăsc!” - spune monarhul (interpretat de Ionel Marginean), trecand de la dispret la ingrijorare, apoi la teama si disperare.
Toate personajele ce ii dau replica regelui (regina, slujnica, doctorul, garda) au fost comprimate intr-unul singur (in interpretarea Anei Codrea),  dar alte 'personaje', culese din public vor umple spre final scena (intr-un moment interactiv, destul de amuzant, menit probabil sa dea o alta nuanta momentului dramatic de la final).

La urmatorea piesa (Maica Maria Ignatius explica totul) n-am mai stat, pentru ca o vazusem la Bucuresti acum doi ani (la festivalul Eugen Ionescu) si pentru ca ma grabeam sa fac bagajul, in weekend avand drum la Budapesta.
Prin urmare, n-am mai vazut nimic nici din programul de sambata, asa ca nu-mi pot face o impresie completa despre festival, dar m-am bucurat sa pot avea o seara de teatru bun si departe de casa.

Iadul este amintirea ... (teatrul Odeon)

Cercetand programul celor de la Odeon, am observat ca inca se mai joaca o piesa pe care am vazut-o cu vreo doi ani in urma, intr-o zi de iarna geroasa, si care mi-a ramas si acum in minte.

Apropo, in timp ce scriu postarea asta, afara a inceput sa ninga, desi suntem pe final de martie.

Cu un titlu lung (Iadul este amintirea fara puterea de a mai schimba ceva), o distributie exclusiv feminina, si o amenajare a scenei ceva mai speciala (publicul sta tot pe scena, pe bancute ce inconjoara "incaperea" unde se desfasoara actiunea), piesa lui Jonas Gardell emotioneaza puternic, dar mai ales pune pe ganduri.
Nu e nici pe departe pentru publicul ce vrea de la teatru doar destindere si divertisment.

La aprinderea reflectoarelor, ne aflam in casa unei familii burgheze, casa tinuta de Agnes (Diana Gheorghian, cu o interpretare fara gres), femeie trecuta de prima tinerete, ce are grija de tot, inclusiv de o mama grav bolnava.
Pe parcurs, aflam ca Agnes a fost in copilarie un "wonder-child"  - o artista talentata, in special la dans, menita pentru lumea spectacolului, dar lipsita mai apoi de sansa de a avea o cariera pe scena.
O persoana ce "a pierdut trenul", cum se spune, trenul spre o cariera si spre implinirea viselor.

Regretele ei sunt simbolizate si printr-o intretaiere a actiunii cu scene din trecut (petrecute in aceeasi sufragerie, dar intr-o atmosfera intunecata, aproape infricosatoare), unde vedem o tanara fata (jucata de Nicoleta Lefter), tinuta din scurt de mama ei (Liana Margineanu) - o adevarata personificare a severitatii si a educatiei stricte.

Revenind la actiunea din prezent, cand in casa soseste sora lui Agnes, Viola (Oana Stefanescu).
Prezenta ei e ca un cutit in rana lui Agnes, caci Viola (desi in copilarie nu dovedise talent) a reusit ceea ce ea nu a putut: a ajuns sa aiba o cariera pe scena.
Contrastul dintre ele e extrem de vizibil: Agnes fiind ultra-sensibila si devastata pe interior de sentimentul tot mai acut ca si-a irosit viata, pe cand Viola dovedeste superficialitate fata de orice problema.
Durerea mocnita va izbucni pe final in cateva scene cu adevarat rascolitoare.

Cum spuneam si la inceput, piesa e menita sa puna putin pe ganduri pe cei aflati in sala, caci majoritatea oamenilor au ascunse in interior regrete asemantoare cu ale protagonistei. Oare cati oameni reusesc in viata sa-si implineasca visele din copilarie si cati "au pierdut trenul" (ramanand cu sentimentul intepator al neimplinirii) ??

Daca v-am starnit curiozitatea, piesa poate fi vazuta acum, la Odeon - sala Majestic, pe final de martie, pe 24 si pe 31.

Paganini (teatrul Metropolis)

E inevitabila o paralela cu postarea precedenta ("Casanova" de la Odeon), ambele piese fiind cam in acelasi registru.
Ambele sunt piese tesute in jurul unui personaj cu aura de legenda, ambele sunt productii mari - cu buget generos si zeci de actori, menite din start sa fie cap de afis si sa faca senzatie in stagiune.

De mentionat de la inceput ca Paganini e proiectul de suflet al lui Mick Davis (cunoscutul regizor scotian de film, ce a lucrat si la cateva productii in tara noastra). E primul sau scenariu, scris la inceput pentru marele ecran, amanat de zeci de ori, pana ce a gasit potrivit sa-l monteze pe o scena de teatru.
Surprinzator pentru multa lume, nu a ales o scena din New York, Londra sau Paris, ci a optat pentru Metropolisul bucurestean. Motivul ni-l spune chiar el, intr-un interviu pentru mediafax:

Mick Davis: A fost un motiv personal. Iubita mea este o actrita româna si iubesc aceasta tara. Am mai lucrat aici înainte, am venit în multe vizite aici, pentru a filma reclame sau altceva, si am prieteni aici. Si, pentru ca am venit aici pentru ea, sa petrec timpul alaturi de ea, am spus ca, daca tot o sa fiu aici, nu o sa stau în cafenele toata ziua si am nevoie sa fiu ocupat, sa fac ceva. 
Iar George Ivascu - noi am lucrat împreuna la filmul "Modigliani", cu ani în urma, si n-aveam nici cea mai mica idee ca el conduce teatrul acesta, pentru ca n-am mai fost în teatru înainte si, când am venit aici si am baut o cafea cu el si am avut aceasta conversatie si i-am zis ca vreau sa fac un spectacol, pentru ca n-am mai facut niciodata, m-a întrebat despre ce piesa e vorba, i-am spus ca "Paganini" si mi-a spus sa-l fac în teatrul sau. Si asta a fost.

Prin urmare, sambata asta am fost la Metropolis (teatru pentru care am o mare simpatie) sa vad cum arata un spectacol conceput de un regizor celebru, venit din lumea filmului international.
N-am plecat din sala dezamagit, dar nici cu senzatia ca am vazut ceva foarte reusit.
Si din nou, revin la paralela cu Casanova, despre care spuneam: "marele minus mi s-a parut lipsa de coerenta - atatea elemente si scene bune, unele sublime - DAR piesa ca un intreg nu convinge. Iar asta e cel mai mare pacat la o piesa cu buget mare."
Din pacate, Paganini are acelasi cusur: intre atatea elemente menite sa-i dea grandoare, piesa nu se mai leaga coerent, si nu reuseste sa convinga pe deplin.

Actiunea incepe in purgatoriu (intr-o atmosfera intunecata, misterioasa), unde necuratul (interpretat de inconfundabilul Mihai Gruia Sandu) jubileaza la achizitia sufletului unui muzician atat de faimos: Niccolo Paganini (Tudor Istodor), atarnat in lanturi, ca o marioneta, cantand la comanda ca o jucarie muzicala.
Vedem apoi o scena din copilaria artistului, cu o mama duioasa (Ana Ciontea), dar un tata abuziv (Petrisor Stan), ce-si doreste sa iasa din saracie exploatand talentul micutului.
Sarim apoi brusc la maturitate, in plina epoca a lui Napoleon, la curtea surorii acestuia, Elise Bonaparte (Elvira Deatcu). Aici avem o abundenta de personaje, cu scene mult prea rapide si amestecate, ce pot incanta ochii, dar care au doua mari defecte: fac povestea greu de urmarit si nu ofera substanta nici unui caracter.
Un bun exemplu ar fi cele doua povesti de dragoste (Paganini-Eleonora si Vincenzo-Maria) - ambele tratate atat de schematic, incat nu pot trezi vreo duiosie in spectator.
Paganini insusi e un personaj aproape de plan doi (impresioneaza prin aparitia fizica - cu adevarat reusita - prin gesturi si miscari, dar replicile lui sunt prea putine, si pierdute in toata invalmaseala piesei). Personaje centrale ar fi mai degraba cei doi negativi: diavolul si mai ales episcopul Janin (Gelu Nitu), singurul rol mai complex.

Un moment destul de reusit este cel al procesului, desi aglomerarea si rapiditatea de care vorbeam sunt aici si mai mult prezente, iar motivarea acestui proces - la care sunt prezenti chiar papa Pius al VII-lea si Napoleon (un Claudiu Bleont comic, dar destul de exagerat) - nu e indeajuns de clara, mai ales fanatismul episcopului de a-l distruge pe Paganini.

Finalul, venit dupa cateva scene confuze (cu exces de fum si strigate in intuneric) e destul de sters.
Mai mult decat finalul piesei m-a impresionat momentul de dupa aplauze, cand un tanar emotionat a iesit pe scena, a cerut putina atentie de la public, apoi si-a cerut de sotie iubita prezenta in sala.
(momentul il puteti vedea aici )

Ar mai fi multe de spus despre Paganini: un spectacol ce merita vazut pentru fantezie, atmosfera, actorii mari, decorurile si costumele impresionante, muzica lui Alexandru Tomescu, dar totodata un proiect mult prea incarcat in detalii si personaje, in care firul coerent al povestirii se pierde undeva pe parcurs.

Vrajitoarele din Salem

Urmaresc stagiunea studenteasca de cativa ani, dupa cum se poate observa si din postarile de pe blog.
Din octombrie am tot cercetat site-ul UNATC, sa vad cand incep primele piese ale generatiei 2016. Trece octombrie, trece chiar si noiembrie si ...inca nimic.
Intarziere destul de mare fata de anul trecut.
Cand deja deveneam ingrijorat, aflu ca vor vedea lumina reflectoarelor primele trei spectacole la inceput de iarna.

Asteptarea totusi a meritat, caci am fost joia trecuta la premiera unei piese ce m-a surprins placut.
Vrajitoarele din Salem de Arthur Miller, un text deloc usor, un proiect destul de curajos al tinerei regizoare Diana Pacurar.
Miller a scris textul in 1953, ca o alegorie intre procesele din Massachusetts din 1693 (cand zeci de femei au fost executate pentru banuiala de vrajitorie) si procesele agresive ale procurorilor americani din anii '50, impotriva oricaror persoane banuite de tendinte socialiste.

Sala Cojar de la Palatul copiilor a fost destul de plina, chiar daca evenimentul nu a fost promovat foarte tare, iar piesa s-a jucat doua zile la rand.
Asteptand sa se ridice cortina, ma intrebam daca ma va plictisi o piesa atat de lunga (are mai bine de trei ore), dar iata ca nu ...odata intrat in actiunea si atmosfera piesei, n-am simtit curgerea timpului.

Totul incepe in miez de noapte la o procesiune condusa de sclava Tituba (Selina Colceru), cu tinere fete ce danseaza in jurul unui cazan cu o potiune aburinda.
Cand reverendul Parris (Florin Kevorkian - lector universitar) le surprinde, fetele fug speriate, iar de a doua zi va incepe intreg sirul de probleme.
Fiica sa, Betty (Alexandra Raduta) cade bolnava la pat, fara leac, la fel si alte fete din orasel.
Imediat incep banielile, intrigile, acuzatiile - totul aducand o stare generala de confuzie si tensiune ce vor constitui tema dominanta a piesei.
Sunt aduse in discutie cele mai grave acuzatii din epoca: pactul cu diavolul, vrajitoria - pedepsite dupa lege cu spanzuratoarea.

Interesul fiecarui personaj se va lovi de al celuilalt:
Ann Putnam (Miruna Sovaiala) e principala acuzatoare, cu un caracter inrait de un trecut dureros.
Pastorul John Hale (Andrei Redinciuc) crede in vrajitorie si vrea sa vindece fetele, dar apoi se va ingrozi de turnura ce o vor lua evenimentele.
John Proctor (Stefan Mohor) si amicul sau Giles (Adrian Piciorea) sunt impotriva superstitiilor si vor sa afle adevarul, cu atat mai mult cand sotiile lor - Elizabeth (Vera Ungureanu) si Martha - sunt acuzate si ele de vrajitorie.
In fine, plini de cinism, stau Abigail (Rusalina Bona) - nepoata lui Parris, si Thomas Putnam (Eduard Burghelea) - principalii beneficiari ai vanatorii de vrajitoare.

Un alt personaj cheie este Mary Waren, slujnica lui Proctor, prinsa la mijloc intre atatea interese, jucata excelent de Oana Carmaciu, mai ales in scena procesului.
Acest proces (din partea a doua a piesei) aduce in scena (inevitabil) si judecatorul: un om rece, mai dornic de a respecta procedurile de tribunal si de a gasi repede un vinovat, decat de a afla adevarul. Un rol foarte bun, facut de profesorul Stefan Velniciuc.

Ma opresc aici cu detaliile despre actiune, mentionez doar ca binele si adevarul s-ar putea sa nu castige partida in Salem, iar franghiile ce domina decorul isi vor gasi un scop la final.

Am fost destul de uimit si cand am aflat ca pregatirea spectacolului s-a facut in timp record (cam doua luni), ceea ce e o performanta avand in vedere (cum spuneam mai devreme) ca nu-i deloc un text usor.
E explicabil astfel de ce jocul tinerilor actori nu-i inca rodat pe deplin (in prima parte a piesei s-au mai vazut mici ezitari, scapari, sau replici spuse prea liniar) dar pana la gala din iunie sigur totul va fi asa cum trebuie.

A inceput cu dreptul stagiunea studenteasca a generatiei 2016, astept sa vad cu ce ne vor surprinde studentii la actorie si regie si in continuare, in anul ce va incepe in curand.

Casanova (la Teatrul Odeon)

Teatrul Odeon i-a avut in repertoriu in anii trecuti pe Don Juan, pe marchizul de Sade, iata ca a venit si vremea lui Giacomo Casanova sa prinda viata pe scena.
Celebrele sale memorii le-am citit prin 2003, trebuia iata sa vad si piesa regizata de Dragos Galgotiu, inspirata din scrierile celebrului amorez al secolului 18.

Daca la primele reprezentatii biletele s-au epuizat repede si salile au fost pline, acum (ziua de 10 dintr-un decembrie fara zapada) am nimerit intr-o sala destul de 'aerisita' (parterul era cam doua treimi plin).

Piesa incepe cu un Casanova batran, neputincios, aflat in camera sa din Boemia, unde si-a trait ultimii ani.
Cu o voce tremuranda, incepe un monolog cu care ne introduce in lumea sa: flamboaiantul secol 18, 'al luminilor', al barocului, al opulentei, decadentei, frivolitatii, sau (cum imi place mie sa spun) 'secolul perucilor albe'.
Pe masura ce isi termina monologul, Casanova (interpretat de Marius Stanescu) pare ca intinereste cativa ani, e schimbat in haine elegante, isi recapata vigoarea. In fata ochilor nostri incep sa se perinde 'amintirile sale' - sub forma unui colaj de scene, cu peste 30 de personaje.

Vom avea teatru, alternat (si combinat) cu numere de coregrafie, un scurt fragment de opera (din "Don Giovanni" de Mozart), si alte forme de exprimare, totul insa amintind de "commedia dell'arte" - celebra forma italiana de teatru.
Dintre toate aceste scene, cel mai mult am apreciat momentul trupei de teatru/circ, si momentul monarhilor - 'puternicii epocii': Ludovic al XV-lea (Mircea Constantinescu), Ecaterina a Rusiei (Dorina Lazar), Frederic cel Mare (Marian Ghenea).

Daca spectacolul sta bine la costume (semnate Doina Levintza - majoritatea dintre ele sunt exceptionale), la decor (impunator si bine gandit), lumini, si la interpretare (desi in afara de Casanova, nici un personaj nu are o partitura substantiala), in schimb sta destul de rau la excese.
Exces de fum de scena, exces de miscare, exces de personaje aflate simultan in scena, exces de amestec de elemente din epoci diferite (unele la marginea kitsch-ului), exces de volum al muzicii (asurzitoare de multe ori, si aleasa cam neinspirat)
Toate acestea te aduc repede, privind din sala, de la starea de fascinatie la cea de oboseala.

Dar marele minus mi s-a parut lipsa de coerenta - atatea elemente si scene bune, unele sublime - DAR piesa ca un intreg nu convinge.
Iar asta e cel mai mare pacat la o piesa cu buget mare.

Desi piesa o includ la recomandari (clar merita vazuta macar o data), joi seara am plecat din sala cu impresia ca se putea concepe un spectacol mult mai bun, chiar si cu jumatate din mijloacele folosite.