Caleido

Caleido. Un festival nou in Bucuresti, intr-o perioada destul de aglomerata (abia au fost FNT, FNTI, iar apoi festivalul "Eugen Ionescu").
Un festival de teatru dedicat minoritatlor culturale. Cu o durata de cinci zile, gazduit de patru spatii diferite (Green hours, Replika, Teatrul Mic si Teatrul Foarte Mic), cu un total de 20 de spectacole.
Citind lista, imi notasem patru piese, dar, prin epuizarea destul de rapida a locurilor, am ajuns doar la doua (luni si vineri), ambele in sala Teatrului Mic.

Staipelochian, cu un text pornind de la "Cartea Soaptelor" a lui Varujan Vosganian, a fost o surpriza foarte placuta.
In doar o ora, prin fata ochilor ne trec zeci de ani din istoria zbuciumata a comunitatii armene, fugita de pogromul din 1915, gasind in Romania o a doua casa, apoi traversand vremurile grele ale razboiului si cele absurde ale comunismului.

Piesa e inteligent pusa in scena, mi-a placut mai ales reprezentarea puterilor opresoare (nazista si sovietica), prezente la aceeasi masa (interpretate cu umor de Catalina Balalau si Teodora Maria Filip).
O alta scena memorabila a fost cea a scrisorilor codate (titlul piesei e inspirata tot din acest limbaj codat), menite sa treaca de ochiul vigilent al puterii sovietice.

Distributia e una exclusiv feminina (Catalina Balalau, Teodora Maria Filip, Adela Bengescu, Ana Maria Turcu, Andreea Alexandrescu, Armine Vosganian), figuri familiare mie din stagiunea studenteasca de anul trecut (clasa lui Florin Zamfirescu).

.....................................................
Vineri, cu o sala surprinzator de plina, am reusit sa vad Doua picioare stangi, doua drepte - a Teatrului de Stat Sarb din Timișoara.
Un colaj de scenete comice, din simpla viata de cuplu (scrise de Milos Nikolic) cu o interpretare energica, foarte buna, a actorilor Marko Adžić, Jovana Božić, Olivera Iovanovici, Goran Goga Pantin.

Vreo doua scenete nu le-am inteles pe deplin, la altele am ras mult, cel mai mult mi-au ramas in minte monologul de la inceput, scena dulapului si scena cu pantofii - ce da si titlul spectacolului.
Intreg momentul a fost in limba sarba, cu titrare in romana.
Din cate am inteles Timisoara este singurul oras din lume ce are patru teatre nationale in patru limbi diferite.

Cam asta a fost pentru mine Caleido - un festival nou, reusit ca idee si realizare. Sa vedem anul urmator daca va creste si va deveni unul de traditie.

Oedipe (la Opera nationala)

Seara de duminica (15 noiembrie) m-a gasit la Opera, in frumoasa cladire de pe Bd Kogalniceanu, pe fotoliul din randul 1, in asteptarea gongului ce anunta inceperea spectacolului.
"Oedipe" (capodopera lui George Enescu), cea mai noua aparitie in repertoriul Operei Nationale Bucuresti a beneficiat duminica de o avanpremiera, cu intrare libera, dar neanuntata oficial.

Un fond sonor foarte amestecat punctueaza asteptarea: orchestra acordand instrumentele, in sala zeci de oameni vorbind concomitent la telefoane, altii povestind subiectele zilei. Gongul si stingerea luminilor instaureaza brusc linistea.
O serie de proiectii video (ce vor fi prezente in multe momente ale spectacolului) insotesc uvertura.
Apoi, panza proiectiei se ridica si putem vedea primul decor, ce se umple in cateva clipe cu zeci de personaje. E scena nasterii lui Oedip, fiu al regelui Laios din cetatea Tebei si celebrarea lui de catre oamenii cetatii.

Momentul bucuriei e curmat brusc de aparitia marelui preot, ce-l anunta pe rege ca destinul copilului va fi unul nefast. Regele si regina incep sa treaca prin mai multe stari (negare, grija, disperare).
Solutia aleasa de rege e sa incredinteze copilul unui pastor, pentru ca acesta sa creasca cat mai departe de cetatea Teba.

Din nou cateva proiectii video fac trecerea spre tineretea lui Oedip, aflat acum in casa parintilor adoptivi, un alt cuplu regal, regii Corintului, Polibus si Meropa.
Urmeaza o scena cheie din intreaga poveste, ce mi s-a parut tratata prea brusc, prea superficial: anume uciderea regelui Laios la o rascruce de drumuri, de catre Oedip. Paricidul (de la care vor porni toate nonorocirile ce vor urma) ar fi meritat un moment mai amplu, mai bine subliniat.

Scena intalnirii cu Sfinxul a fost insa una dintre cele mai reusite, de asemenea tot inceputul partii a doua (poporul Tebei suferind de blestemul ciumei, aflarea adevarului sfasaietor de catre Oedip, disperarea lui stiind ca e sotul mamei sale si ca a comis paricid). Momente de spectacol foarte bun, culminand cu scena orbirii si a plecarii in exil.

Actul IV (finalul ratacirii lui Oedip si a fiicei Antigona) vine insa cu niste detalii de regie pe care nu le-am inteles, si care mi se par nepotrivite: personajul Tezeu are un aparat foto si pozeaza in toate directiile, pe fundal vedem proiectate niste vapoare de marfa, si alte mici amanunte ce strica mult din atmosfera si distrag de la tragismul povestii.

Costumele si decorurile nu aduc deloc un plus spectacolului. Sunt prea simple, prea minimaliste si nu fac trimitere mai deloc spre Grecia antica (poate doar acele stanci din actele II si III).
Marele plus (pe langa povestea pe care e bazat libretul - mitul lui Oedipus) il reprezinta interpretarea muzicala.
Orchestra, corul si mai ales solistii - ireprosabili. Tin sa mentionez ca e o muzica mai grea (e totusi o opera de secol XX, diferita ca stil de popularele opere de secol XVIII si XIX), poate nu pe placul tuturor, iar libretul e in franceza (cu titrare in romana).

Premiera oficiala va avea loc chiar in acest weekend (pe 20 noiembrie), urmand apoi sa fie o prezenta constanta in repertoriu, asa ca nu ezitati sa consultati programul stagiunii 2015-16 al Operei Nationale.

Distributia:
Oedipe - Davide Damiani (invitat)
Tiresias - Horia Sandu
Creon - Dan Indricău
Păstorul - Liviu Indricău 
Marele Preot - Marius Boloş 
Phorbas - Florin Simionca 
Străjerul - Mihnea Lamatic 
Teseu - Vicenţiu Ţăranu
Laios - Lucian Corchiş  
Iocasta - Sidonia Nica
Sfinxul - Sorana Negrea
Antigona - Ala Cheptini
Meropa - Antoaneta Bucur
O femeie tebană - Zoica Şohterus

Rata Salbatica (la Bulandra Izvor)

Acum o luna urmaream cu atentie site-urile teatrelor bucurestene pentru a intocmi lista cu piesele ce m-ar tenta pentru noua stagiune.
Teatrul Bulandra (al caror site a fost chiar primul pe care l-am deschis) mi-a oferit cam cele mai multe titluri in lista, printre ele fiind si "Rata salbatica" a lui Henrik Ibsen. (regia Peter Kerek)

Un Ibsen reusit mai vazusem si in iunie (examen de mastrat la UNATC: "Nora - casa cu papusi"), asa ca n-am mai stat mult pe ganduri si mi-am facut drum spre casa de bilete.
Sala Izvor (sau "Liviu Ciulei") e una dintre preferatele mele (acea cladire cu turn de pe malul Dambovitei ma fascina inca din copilarie) - de fiecare data cand vin aici am un sentiment placut.
Am loc in margine, randul 5 - devenit randul 2 prin amplasarea decorului.

Un decor, trebuie sa spun, destul de neobisnuit: scena formeaza in partea din fata o panta, ce pare ca se pravaleste peste spectatori, pe fundal rasare o padurice cu tulpini de mesteacan, iar in centru troneaza o canapea imensa, prin care se poate intra si in 'lumea din podul casei'.
N-am inteles exact simbolistica si intentiile scenografului, dar nu asta conteaza cel mai mult

Piesa lui Ibsen e lunga (peste doua ore jumate), dar foarte bine scrisa, cu personaje creionate perfect si jucate impecabil (trebuie sa mentionez ca distributia a fost una de exceptie).
Familia Ekdal, formata din Hjalmar (jucat de Gheorghe Ifrim, cunoscut publicului mai mult de la TV, in roluri de comedie - facand aici un rol total diferit, poate unul dintre cele mai bune vazute de mine anul asta), sotia Gina (Manuela Ciucur), fiica adolescenta Hedvig (Ioana Anton) si batranul tata senil, fost militar si vanator (Constantin Cojocaru).
O familie modesta, destul de saraca, dar inchegata si fericita.

Fericirea lor se pare ca o datoreaza si bogatului domn Werkel (Victor Rebengiuc), ce a fost ca un protector (le-a aranjat casatoria, le-a aranjat slujbe, plus ajutor financiar), dar filantropia lui nu e tocmai ceea ce pare.
Fericirea familiei insa e amenintata cand in casa lor soseste Gregers (Serban Pavlu), fiul razvratit al lui Werkel.
Gregers, bine intentionat, vrea sa afle cateva adevaruri din trecut.
Dar aceasta cautare va destrama totul. Cautarea adevarului se va dovedi un demolator al fericirii din casa si familia Ekdal.
Vocea ce va sublinia aceasta idee (ce e mai important: fercirea sau adevarul ?) va fi personajul lui Adrian Titieni, doctorul Relling, mahmur, cinic, dar foarte inteligent.

Finalul, sau alte amanunte cheie (cum ar fi povestea ratei din titlu, sau legaturile complete dintre cele doua familii) n-am sa le dezvalui.
Mergeti la Bulandra Izvor, piesa e neaparat de vazut, in primul rand prin actoria de mare clasa (cum spuneam, toate cele sapte personaje sunt jucate impecabil) apoi prin povestea bine scrisa, ce va emotiona si va pune pe ganduri pe orice spectator.