Iadul este amintirea ... (teatrul Odeon)

Cercetand programul celor de la Odeon, am observat ca inca se mai joaca o piesa pe care am vazut-o cu vreo doi ani in urma, intr-o zi de iarna geroasa, si care mi-a ramas si acum in minte.

Apropo, in timp ce scriu postarea asta, afara a inceput sa ninga, desi suntem pe final de martie.

Cu un titlu lung (Iadul este amintirea fara puterea de a mai schimba ceva), o distributie exclusiv feminina, si o amenajare a scenei ceva mai speciala (publicul sta tot pe scena, pe bancute ce inconjoara "incaperea" unde se desfasoara actiunea), piesa lui Jonas Gardell emotioneaza puternic, dar mai ales pune pe ganduri.
Nu e nici pe departe pentru publicul ce vrea de la teatru doar destindere si divertisment.

La aprinderea reflectoarelor, ne aflam in casa unei familii burgheze, casa tinuta de Agnes (Diana Gheorghian, cu o interpretare fara gres), femeie trecuta de prima tinerete, ce are grija de tot, inclusiv de o mama grav bolnava.
Pe parcurs, aflam ca Agnes a fost in copilarie un "wonder-child"  - o artista talentata, in special la dans, menita pentru lumea spectacolului, dar lipsita mai apoi de sansa de a avea o cariera pe scena.
O persoana ce "a pierdut trenul", cum se spune, trenul spre o cariera si spre implinirea viselor.

Regretele ei sunt simbolizate si printr-o intretaiere a actiunii cu scene din trecut (petrecute in aceeasi sufragerie, dar intr-o atmosfera intunecata, aproape infricosatoare), unde vedem o tanara fata (jucata de Nicoleta Lefter), tinuta din scurt de mama ei (Liana Margineanu) - o adevarata personificare a severitatii si a educatiei stricte.

Revenind la actiunea din prezent, cand in casa soseste sora lui Agnes, Viola (Oana Stefanescu).
Prezenta ei e ca un cutit in rana lui Agnes, caci Viola (desi in copilarie nu dovedise talent) a reusit ceea ce ea nu a putut: a ajuns sa aiba o cariera pe scena.
Contrastul dintre ele e extrem de vizibil: Agnes fiind ultra-sensibila si devastata pe interior de sentimentul tot mai acut ca si-a irosit viata, pe cand Viola dovedeste superficialitate fata de orice problema.
Durerea mocnita va izbucni pe final in cateva scene cu adevarat rascolitoare.

Cum spuneam si la inceput, piesa e menita sa puna putin pe ganduri pe cei aflati in sala, caci majoritatea oamenilor au ascunse in interior regrete asemantoare cu ale protagonistei. Oare cati oameni reusesc in viata sa-si implineasca visele din copilarie si cati "au pierdut trenul" (ramanand cu sentimentul intepator al neimplinirii) ??

Daca v-am starnit curiozitatea, piesa poate fi vazuta acum, la Odeon - sala Majestic, pe final de martie, pe 24 si pe 31.

Casanova (la Teatrul Odeon)

Teatrul Odeon i-a avut in repertoriu in anii trecuti pe Don Juan, pe marchizul de Sade, iata ca a venit si vremea lui Giacomo Casanova sa prinda viata pe scena.
Celebrele sale memorii le-am citit prin 2003, trebuia iata sa vad si piesa regizata de Dragos Galgotiu, inspirata din scrierile celebrului amorez al secolului 18.

Daca la primele reprezentatii biletele s-au epuizat repede si salile au fost pline, acum (ziua de 10 dintr-un decembrie fara zapada) am nimerit intr-o sala destul de 'aerisita' (parterul era cam doua treimi plin).

Piesa incepe cu un Casanova batran, neputincios, aflat in camera sa din Boemia, unde si-a trait ultimii ani.
Cu o voce tremuranda, incepe un monolog cu care ne introduce in lumea sa: flamboaiantul secol 18, 'al luminilor', al barocului, al opulentei, decadentei, frivolitatii, sau (cum imi place mie sa spun) 'secolul perucilor albe'.
Pe masura ce isi termina monologul, Casanova (interpretat de Marius Stanescu) pare ca intinereste cativa ani, e schimbat in haine elegante, isi recapata vigoarea. In fata ochilor nostri incep sa se perinde 'amintirile sale' - sub forma unui colaj de scene, cu peste 30 de personaje.

Vom avea teatru, alternat (si combinat) cu numere de coregrafie, un scurt fragment de opera (din "Don Giovanni" de Mozart), si alte forme de exprimare, totul insa amintind de "commedia dell'arte" - celebra forma italiana de teatru.
Dintre toate aceste scene, cel mai mult am apreciat momentul trupei de teatru/circ, si momentul monarhilor - 'puternicii epocii': Ludovic al XV-lea (Mircea Constantinescu), Ecaterina a Rusiei (Dorina Lazar), Frederic cel Mare (Marian Ghenea).

Daca spectacolul sta bine la costume (semnate Doina Levintza - majoritatea dintre ele sunt exceptionale), la decor (impunator si bine gandit), lumini, si la interpretare (desi in afara de Casanova, nici un personaj nu are o partitura substantiala), in schimb sta destul de rau la excese.
Exces de fum de scena, exces de miscare, exces de personaje aflate simultan in scena, exces de amestec de elemente din epoci diferite (unele la marginea kitsch-ului), exces de volum al muzicii (asurzitoare de multe ori, si aleasa cam neinspirat)
Toate acestea te aduc repede, privind din sala, de la starea de fascinatie la cea de oboseala.

Dar marele minus mi s-a parut lipsa de coerenta - atatea elemente si scene bune, unele sublime - DAR piesa ca un intreg nu convinge.
Iar asta e cel mai mare pacat la o piesa cu buget mare.

Desi piesa o includ la recomandari (clar merita vazuta macar o data), joi seara am plecat din sala cu impresia ca se putea concepe un spectacol mult mai bun, chiar si cu jumatate din mijloacele folosite.