Serile teatrului studentesc 2016

Ca in fiecare an, primavara vine cu o multitudine de evenimente si festivaluri, unul dintre cele mai asteptate fiind Serile Teatrului Studentesc - ajuns la editia a 18-a.

De luni pana vineri (plus sambata - ziua de oferit premiile), pe scena Casei de cultura a studentilor, publicul a putut vedea cate 2-3 spectacole pe zi, incepand cu orele dupa-amiezii, continuand pana seara tarziu.
Am reusit sa vad mai putine piese decat mi-am propus initial, dar n-am avut chiar atat de mult timp liber la dispozitie - am zis totusi sa fac o scurta relatare aici pe blog.

Luni am ajuns devreme, dar am ajuns degeaba - accesul in sala s-a facut doar cu cateva minute inainte de spectacol, deci vreo 40 de minute am exersat rabdarea statului la coada.
La intrare, o mare si neplacuta surpriza: suntem anuntati ca nu avem voie cu apa inauntru. Doua domnisoare asteptau chiar cu niste pungi mari ca sa 'donam' toate sticlele cu apa.
Nu stiu cine a venit cu o asemenea decizie, dar a fost clar una neinspirata - o piesa poate dura si peste doua ore. Sa stai atata timp fara macar o gura de apa e un chin.

Dupa o prezentare ca la o serbare de scoala, a inceput in sfarsit si spectacolul de deschidere: Viata la puterea a 3-a (de Yasmina Reza) - jucata de studentii de la UNATC (an 3 - clasa lui Adrian Titieni).
O cina intre doua cupluri, in care ambii barbati sunt savanti (unul avand pozitie buna in societate, celalalt doar cu speranta publicarii unei lucrari care sa-l faca faimos) - se complica dupa fiecare replica.
Cina ne e prezentata in trei variante diferite, cu distributii diferite, dar mai ales cu atitudini diferite ale protagonistilor.
Relatia dintre cele patru personaje se schimba radical la fiecare varianta, se trece de la tonul protocolar, plin de diplomatie (amestecata cu ipocrizie) pana la tonul total sincer, in care fiecare isi spune reprosurile fara a se mai gandi la consecinte.
Per total o reusita - a fost una dintre cele mai bune piese vazute de mine anul asta.

Miercuri a fost Bordel 360 - a trupei Teatrul de Nisip (o trupa ce reuneste studenti din mai multe generatii).
Povestea unui don Juan modern (Rares Andrici), plin de inocenta si idealism, ajuns in mrejele matroanei (Ana Maria Turcu) unei case de placeri, ne ofera atat momente cat se poate de comice (oferite de personalul 'casei': Vlad Basarabescu, Bianca Cuculici, Paula Rotar), dar si un final surprinzator, cinismul inghitind ca un painjen fluturele inocentei.
O piesa foarte bine gandita (felicitari Andreei Iacomita) - am vazut-o prima data in noiembrie, la sala Atelier, si mi-a ramas mult timp in memorie.

Joi, ca si marti, nu am ajuns la festival, abia vineri m-am asezat din nou la imensa coada de la intrare.
Programul a inceput cu un exercitiu de "commedia del'arte" - o varianta mai scurta a examenului dat de cei de la master UNATC (an I). Zic mai scurta, pentru ca am vazut examenul integral in noiembrie, si atunci au fost cam doua ore.
Dupa introducerea muzicala, au urmat cele trei momente de "cearta si impacaciune" si o adaptare moderna a "galcevilor din Chioggia" - cu un duel in rime la care publicul s-a amuzat foarte tare.
(apropo, cine vrea versurile, sa-mi lase un mesaj).
Pacat ca a lipsit scena cu bataia cu faina - dar cred ca ar fi durat o vesnicie sa se curete apoi scena.
Mi-a parut tare bine sa-i revad pe Cristina, Ana, Catinca, Silvana, Clara, Bogdan, Mihai, Andrei - despre generatia lor am mai scris si aici.

Dupa ce ecoul de aplauze s-a stins, am fost rugati sa parasim nu sala, ci cladirea, coada urmand sa se reia de afara.
Dupa alte 40-50 de minute de stat la coada, avem o noua surpriza la intrare.
Daca problema cu apa s-a rezolvat (dupa multe sesizari presupun) acum s-a luat o noua decizie "inspirata", ce sfideaza orice logica: cei ce au sosit printre primii sa nu aiba voie la parter, ci sa fie urcati la etaj (unde sunt locurile departe de scena, unde nu se aude prea bine etc). Deci, daca ai venit la timp si ai asteptat atat la coada, primesti locurile proaste - locurile bune le iau cei ce vin mai tarziu.
Cand am intrebat de ce s-a luat decizia asta, ni s-a raspuns foarte urat de catre un voluntar micut si obraznic.
Sa-ti pui mintea cu el ?
Nu pentru asta venisem.

Sus, asa cum spuneam, nu se aude prea bine, si as fi avut ce auzi, replicile piesei Treapta a 9-a fiind foarte amuzante (desi piesa nu e chiar o comedie, avand o poveste serioasa, usor trista).
O mama (Carla Mihai), alcoolica la recuperare, incearca sa reia legaturile cu fiica sa, Melissa (Cezara Munteanu).
Interactiunea se dovedeste din start spinoasa, doar cu ajutorul prietenei Eleanor (Ioana Vasile) se mai imblanzesc relatiile. Urmeaza o aniversare, cu aparitia surpriza a unei fete ce e exact contrastul Melissei - razvratita Tracy (Andreea Mera), ce face ca lucrurile sa fie si mai dificile.

Piesa lui Tom Ziegler a fost si ultima vazuta - pentru urmatoarea ('ce formidabila harababura' de Ionesco) n-am mai avut rabdare sa stau pentru a treia oara la coada de afara.

Asa cum spuneam, urmeaza o perioada plina de evenimente: festivalul Pittis, festivalul OKaua, festivalul de teatru de strada, galele master si licenta Unatc - ca sa amintesc doar cateva. Timp sa fie !!




 

Generatia UNATC 2015 - la final de stagiune

Fiind inceput de iunie, m-am gandit sa scriu cate ceva despre stagiunea studenteasca de anul acesta (promotia UNATC 2015 - clasa profesorului Doru Ana).
N-o sa fie un articol amplu, cu detalii multe, ci doar o trecere rapida prin ce am reusit sa vad, din toamna pana acum.

Cainele gradinarului ( de Lope de Vega) a fost piesa de debut a stagiunii.
Am vazut-o in noiembrie si am revazut-o de curand, acum, in mai.
Aflam de pe afis ca este un remake al unui spectacol regizat de Florian Pittis in '87, dar va dati seama ca n-am apucat sa vad originalul (eram in scutece pe vremea aceea) - asa ca nu pot face o comparatie.

Cu o distributie numeroasa, piesa e una preponderent muzicala, cu mici cantecele cantate live (voce si instrumente), trecand prin tot felul de ritmuri si genuri.
Intriga e destul de comuna, se aseamana cu comediile lui Shakespeare (legaturi amoroase complicate, farse, si o rezolvare ca prin minune a tuturor itelor la final de piesa).
Dar povestea in sine conteaza cel mai putin - e o piesa creata pentru un joc cat mai vesel, mai relaxat, combinat cu cat mai multa muzica. Cred ca tinerii actori s-au distrat de minune la pregatirea acestui spectacol.
Momentul cel mai special e spre final, cand un spectator din sala e urcat pe scena, dandu-i-se pe loc un mic rol de jucat.

A doua piesa cu distributie mare e tot o comedie: Cine e fazanul ? de Georges Feydeau
Un triunghi amoros, ce se transforma in patrulater amoros, in hexagon amoros, in octagon si tot asa - practic fiecare personaj e inselat si are planuri de a insela, creand o serie de situatii incurcate, cum numai intr-o comedie bulevardiera se pot intampla.
Interpretarea poate parea uneori exagerata, dar personajele create sunt destul de reusite, chiar si cel mai taciturn spectator se va abtine cu greu sa nu rada minute in sir.
Ca si la Cainele gradinarului, am reusit s-o vad in noiembrie si mai, in distributii diferite.

O mare parte din distributia 'Fazanului' poate fi vazuta in celebra comedie a lui Shakespeare A XII-a noapte, bazata tot pe o serie de intrigi amoroase, o incalceala de situatii ce se rezolva la final.
Interesant rolul Violei (cu acea dualitate baiat/fata), palpitante duelurile cu spada, si teribil de amuzant momentul "jartierelor galbene" purtate de Marvolio.
"Daca v-au placut bufonii, mai poftiti si alta data !" - asa ne indeamna bufonul inainte de aplauze, si exact asta am de gand: sa merg luna asta la sala Cojar sa vad si varianta distributiei a doua.

La festivalul teatrului studentesc am reusit sa vad Iluzii si Demonstratia (de David Auburn). Am scris cateva randuri despre ele in postarea precedenta.
Demonstratia mi-ar placea s-o revad, mi-a lasat impresia de piesa profunda si bine jucata.

Amintiri, vizionata in 'saptamana usilor deschise' ale facultatii, o piesa mai lenta, ce ne introduce in dramele unei familii (bunica, mama, fiica) ce va pierde barbatul din casa, atras de o alta femeie. Apoi, aparitia unui alt barbat va complica si mai mult lucrurile. Un text (al lui Alexei Arbuzov) bine scris (rusii in general scriu bine) si o punere in scena destul de reusita. O alta piesa pe care mi-ar placea s-o revad.

Nucleul feminin din Amintiri l-am intalnit apoi in comedia lui Neil Simion Un cuplu ciudat.
De departe cea mai amuzanta piesa vazuta in aceasta prima jumatate de an.
Situatiile si replicile sunt memorabile, la fel conflictul dintre cele doua protagoniste, cu firi total opuse, ce hotarasc sa locuiasca impreuna.
Iar scena cinei in patru, cu cei doi spanioli - comedie pura.
Daca vreti neaparat sa inveseliti pe cineva, duceti-l la piesa asta

Tot in primavara am vazut Cvartetul (dupa Slawomir Mrozek), o piesa cu o atmosfera misterioasa, o muzica bine aleasa, dar cu o poveste din care n-am inteles mare lucru. Poate am s-o revad, de data asta cu mai multa atentie.

In ultimele doua weekenduri am ajuns la alte doua piese, tot din licenta UNATC, gazduite, de data asta de 'gradina cu filme' de langa Piata Romana,
Teatrul in aer liber imi place in mod deosebit, iar piesele Sylvia (de A.R.Gurney) si Norman (de Alan Ayckbourn), combinand comedia cu subiecte serioase, au fost exact ce trebuie pentru a incheia primavara.
La Norman mi-a placut in mod deosebit scena asezarii 'la masa festiva' - cand nimeni nu era la locul potrivit.

Iar Sylvia, daca tot poarta subtitlul de 'comedie canina' a avut in public doi labradori, ce n-au ramas indiferenti la piesa (unul dintre ei a urcat si pe scena, dand o scena de umor in plus spectacolului).

Mai am vreo 4 piese de vazut si inca cateva de revazut, dar inca nu stiu la cate dintre ele voi reusi sa ajung.
............................

Mai sunt doar patru saptamani din stagiunea asta, asa ca profitati si mergeti (la sediul UNATC si la Palatul Copiilor) sa-i vedeti pe tinerii studenti ai promotiei 2015. Sa-i aplaudati, si sa le urati:

Serile Teatrului Studentesc 2015

Casa de Cultua a Studentilor din capitala, aflata langa Opera, a gazduit saptamana trecuta un festival cu destula traditie: "Serile Teatrului Studentesc" (ajuns la editia a 17-a), ocazie cu care voi relata si eu ce am reusit sa vad din program.

Din pacate, am ajuns doar luni si marti - caci piesele de miercuri si joi le-am mai vazut si cu alte ocazii, iar vineri n-am reusit sa vin (desi era planificat, mai ales la piesa "Sonata fantomelor" a studentilor de la Targu Mures).

Luni seara am ajuns tarziu (pentru ca am venit de la Conservator, unde era un alt spectacol studentesc, de data asta de opera), asa ca n-am mai apucat sa revad comedia "Cine e fazanul ?" .
In schimb, m-am simtit ca un fazan strivit, pe holul de la intrare, unde o multime impresionanta de tineri asteptau intrarea in sala. Si asteptarea s-a prelungit cu mult mai mult decat era planificat.
Dupa multe momente de testare a rabdarii, usile s-au deschis, si sala s-a umplut, desi e incapatoare, si jos pe scaune, si la balcoane, si in picioare.

Piesa "Iluzii" am vazut-o cu ochii pe ceas (caci mi-era ca nu mai prind metroul spre casa, dar am stat totusi pana la final). Piesa e minimalista (patru personaje stand pe patru scaune) si spune povestea a doua cupluri, ajunse la batranete, ce afla ca legaturile dintre ei au fost mult mai complicate decat credeau ei. Textul nu m-a cucerit, desi are destule replici reusite, si destul umor.
In schimb interpretarea a fost buna, o parte din distributie o stiu din stagiunea UNATC (iar pe Cristina Juncu am mai vazut-o si in "Aproape Maine" - piesa cu care am incheiat anul 2014).

Dupa amiaza de marti a inceput bine: am prins un loc bun pe mijlocul salii, si am vazut o piesa dupa textul lui N.Gogol (deci foarte bine scris): "Jucatorii de carti".
Distributie numeroasa, costume, personaje bine caricaturizate, atmosfera - o piesa ce mai trebuie doar putin rodata la jocul actorilor pentru a deveni perfecta.

In program a urmat "Halloween" - piesa trupei OKaua (o trupa, din cate am inteles, fondata la liceul Al.I.Cuza - unde am fost si eu elev cu niste ani in urma). Un spectacol cu muzica, dans, si scena plina pana la refuz de personaje, dar cu un text si o poveste din care n-am inteles mare lucru.
Poate am sa merg luna asta la festivalul organizat de ei, sa vad si alte specatcole d-ale lor, pentru o parere mai exacta.

Seara s-a incheiat frumos, cu un spectacol din stagiunea UNATC, pe care nu il vazusem inca: "Demonstratia" de David Auburn. Povestea are in centru doua tinere surori (jucate de Theodora Sandu si Clara Popadiuc), dintre care prima pare sa mosteneasca atat geniul, dar si nebunia tatalui (Emanuel Becheru) - un matematician disparut de curand. Un alt tanar, rebel si excentric (Alexandru Voicu) - fost student al tatalui - le sta alaturi, incercand sa descopere misterul caietelor ramase si adevarul despre linia fragila dintre geniul si nebunia mostenite de fata.

O poveste bine inchegata, personaje bine conturate si un joc convingator - formeaza o piesa pe care ar fi pacat sa n-o vedeti, mai ales ca se va juca de mai multe ori (la UNATC) pana in vara, cand se incheie stagiunea studenteasca.

Aproape Maine (la Teatrul de Arta)

Prima data:
Prima data cand vad o piesa ce incepe atat de tarziu (21.15)
Prima data cand ajung la Teatrul de Arta.
Prima data cand imi cumpar bilet cu doar 10 minute inainte de inceperea piesei.

21 decembrie
O duminica seara, de decembrie fara zapezi, cu strazi pustii si atmosfera stranie.
In curtea teatrului era neasteptat de multa lume, ma gandeam ca n-o sa mai gasesc bilet, dar am reusit totusi sa cumpar unul (in randul 3).
Fotoliile rosii ale salii sunt confortabile la spate, dar mult prea apropiate, asa ca, pentru o persoana mai inalta, picioarele stau intepenite. I-am invidiat pe cei ce aveau loc la margine, la culoar.
Dar am uitat repede de astfel de inconveniente de indata ce a inceput piesa lui John Cariani, in regia Andreei Vulpe: Aproape Maine.

Maine este cel mai nordic stat din SUA (exceptand Alaska), iar Aproape e oraselul (fictiv) in care se intampla cele sase povestiri ce alcatuiesc piesa lui Cariani.

Sase povestiri (de iarna, cu miros de zapada), si sase actori (trei baieti si trei fete), ce interpreteaza, pe rand, mai multe personaje:
Ionut Visan este povestitorul scenei de inceput, apoi are un rol "dureros" (Steve, cel ce nu poate simti durere), apoi e debusolatul Jimmy (ce pierde si castiga o iubita in doar cateva clipe).
Cristina Juncu (pe care o stiu din "Cine e fazanul ?" - licenta UNATC) va fi: Gayle (in scena ce m-a amuzat cel mai tare, cand vedem cum arata dragostea primita vs cea oferita), chelnarita Aliena si Ginette, fata ce face inconjurul globului ascultand teoria legata de distante a iubitului (Mihai Cojocaru).
Alice Nicolae este Glory (fata visatoare, venita sa vada aurora boreala) si Sandrine (cea care il paraseste pe Jimmy).
Corneliu Ulici are trei roluri: ruralul East (ce are surpriza s-o gaseasca pe Glory in gradina sa), Lendall (partenerul dificilei Gayle) si Dave - ce ne ofera o scena amuzanta si "acrobatica" alaturi de Rhonda (Sabrina Iaschevici) - totul pornind de la un tablou pictat de el.

Restul de amanunte va las sa le descoperiti singuri: piesa abia a avut premiera luna asta, asa ca in 2015 o veti putea vedea cu siguranta in programul teatrului de pe strada Sf.Stefan.
Toate scenele au o atmosfera aparte, sunt pline de umor si au ca subiect dragostea neasteptata (venita probabil odata cu aurora boreala). Interpretarea e plina de energie si de farmec, actorii (toti foarte tineri, cativa inca studenti) au meritat din plin minutele de aplauze de la final.

A fost exact piesa ce imi trebuia inainte de sarbatori, ma bucur ca am avut inspiratia sa merg duminica seara la teatru.
De asemenea am fost inspirat anul acesta sa imi indrept atentia in mod special spre teatrul tanar. Cel mai probabil asa voi face si in 2015.