B-FIT 2017

Asa cum am promis, revin cu partea a doua a relatarilor de la festivalul de teatru de strada (B-FIT), reusind sa vad aproape tot programul din fiecare weekend de iulie.

Weekendul 2 (7-9 iulie) a fost clar cel mai incarcat in spectacole.
O numeroasa trupa austriaca a venit cu sase concepte diferite, de show-uri in miscare: Flower Pots, Stripes Circus, Glow Drums, Mirror Family si preferatii copiilor: Brick People (un fel de omuleti Lego uriasi) si Pipe Men (robotii muzicali).
Olanda a fost reprezentata de trupele Pavana (cu un dans spaniol pe catalige) si Close Act (deja cunostinte vechi ale bucurestenilor, ei fiind prezenti la aproape toate editiile de festival).

Sambata seara, la lasarea intunericului, au avut loc nu unul, ci doua spectacole de scena, practic punctul culminant al editiei.
Trupa italiana Vertical Show nu si-a ales degeaba acest nume, reprezentatia lor desfasurandu-se la inaltime, pe o platforma animata in stilul jocurilor video din anii '90.
Desi a inceput greoi, si publicul parea ca-si pierde entuziasmul, povestea transpusa de cei doi acrobati a devenit din ce in ce mai dinamica si mai amuzanta.

Nici nu s-au stins aplauzele, ca vocea prezentatorului ne indemna spre scena din dreapta, unde trona un lotus urias. Tot o trupa italiana ne va incanta (Teatro Corona - Corona Events), de data asta cu un concept foarte complex si spectaculos avand ca tema focul si apa.
Auzim o muzica frumoasa, si actorii pe catalige isi incep numarul, dansand, apoi jongland cu torte, pana ce lotusul se deschide dezvaluind alti actori, tot cu un numar de foc.
Focul lasa apoi loc unei combinatii superbe de lumini si joc de ape, seara terminandu-se sub ropote prelungi de aplauze.

Al treilea weekend (14-16 iulie) a avut doar trei trupe la colindat prin centru: tobosarii spanioli de la Batucada (costumati ca un trib de indigeni), tobosarii englezii de la Spark - Black Canvas (foarte spectaculosi la lasarea intunericului, costumele lor fiind luminescente) si Enchanted Garden (trupa germana pe catalige, intruchipand flori si fluturi - frumos luminati noaptea - dansand si alergand dupa copii sa-i prinda in plasa).

Show-ul de sambata seara (de data asta in piata Enescu,de langa Ateneu) a fost din nou foarte inspirat ales: Bal des Anges, al trupei franceze Bilbobasso, combinand efectele pirotehnice cu frumusetea tangoului.
Inspirata a fost si organizarea in "trei straturi" a publicului: covoare pe care se putea sta jos, apoi cateva randuri de scaune, si bineinteles locurile in picioare. Astfel, un numar mult mai mare de persoane a putut urmari spectacolul incendiar.
O ploaie destul de serioasa era sa strice totusi momentul (undeva pe final, cam ultimul sfert de ora), dar natura s-a indurat si ploia si-a rarit stropii dupa o vreme.
Astfel s-a putut tine si parada de la Ateneu la pta Universitatii, ce a marcat finalul serii.

Weekendul patru (21-23 iulie) a fost mai sarac in repertoriu, asa ca am trecut si prin pta Sf.Anton, unde era in desfasurare un alt festival (dell'arte - al studentilor de teatru), unde am revazut "Mizerabilii" adaptarea muzicala a romanului lui Victor Hugo, cu o distribuite formata din frumoasa generatie pe care am urmarit-o la licenta in 2015.
De acolo m-am indreptat spre piateta din fata teatrului Odeon, unde o multime uriasa  urmarea jongleriile cu foc marca Flamestrom (Romania). Din fericire sunt foarte inalt, asa ca am putut vedea destul de bine, desi erau randuri intregi de oameni in fata mea.
De la foc trecem la lumini fosforescente, si anume la Light Dancers (Spania) (niste marionete colorate dansand energic in piata Universitatii) si la meduzele ce deschideau parada pentru momentul principal al zilei .
Si anume Abyss, spectacol cu tema acvatica al companiei franceze Remue Menage.
Acrobatii aeriene, meduze, pesti, cai de mare - o feerie de aproape o ora, din care insa n-am apucat sa vad finalul (se termina cand deja n-as mai fi putut prinde metroul spre casa).

Ultimul weekend de festival a insemnat in primul rand Xarxa (Spania) si al lor Magic Night din piata Enescu.
Un spectacol de percutie si scantei, oarecum haotic, dar foarte spectaculos. Au scos scantei din faclii, din biciclete, din umbrele, dintr-un taur de metal, din costumele lor.
Publicul a aplaudat minute in sir, desi pe toti ne cam usturau ochii (de la atata lumina) si narile (de la atata fum de artificii).
A urmat parada vesela si colorata pana in piata Universitati, unde germanii de la Dundu au animat un omulet din circuite luminoase, apoi o versiune uriasa a aceleiasi marionete.

Duminica, daca tot iesisem pentru festivalul Strada Armeneasca, am trecut iar prin piata Universitatii, sa prind ultimele momente de B-FIT: frumoasele dansatoare de la Body and Dance Carnaval (Franta / Columbia) au animat piata Universitatii cu ritmuri latino, la ultimul cantec invitand copiii din public sa danseze cu ele.
Cu imaginea asta s-a incheiat cea mai lunga editie a acestui festival de traditie al Capitalei. La anul vom avea editia cu numarul 10.

B-FIT 2017 (primul weekend)

Acum cateva saptamani devenisem destul de ingrijorat: era deja mijloc de iunie si inca nu se anuntase nici o veste despre B-FIT (festivalul de teatru de strada, ce se tinea de obicei la final de mai / inceput de iunie).
Ma gandeam deja ca poate s-a desfiintat, ca nu mai sunt fonduri, ca Arcub nu mai are interes.

Apoi, surpriza mare: un afis ce anunta ca editia 2017 va avea loc in iulie, cu cinci weekenduri de spectacole (nu doar unul, cum eram obisnuiti).
Nici nu se putea nimeri mai bine, luna iulie fiind una dintre cele mai sarace in evenimente (majoritatea teatrelor sunt in vacanta, festivaluri mai deloc etc.)

Vine si ziua de sambata, 1 iulie: imi pun acumulatorii la incarcat (sa pot face destule poze fara sa ma lase bateria), ma pregatesc sufleteste sa ies in canicula de aproape 40 de grade, si plec spre piata Constitutiei.

Am ajuns odata cu parada de paiate. De la Piata Unirii au sosit pe rand italienii de la Prestige Eventi (cu Incanti Barocchi si Farfalle in Danza -foto 1- ), teatrul Masca (Invazia), scoala de Samba si francezii de la Sarlconcept (acestia dominand parada, cu o lacusta uriasa de metal, de care atarnau doi acrobati, plus alte insecte colorate cocotate pe catalige).

Daca barbatii s-au inghesuit sa se pozeze cu sexoasele dansatoare de samba, copii se rugau de parinti sa-i pozeze cu fluturii si greierii de peste doi metri. Lume cam putina totusi - cel putin fata de cat ma asteptam sa fie (evenimentul fiind foarte promovat in oras).

Odata cu lasarea intunericului au inceput show-urile acrobatice. Sarlconcept au reluat show-ul Microcosmos - inceput la parada, dar de data asta mult mai complex.
Apoi, pe scena din stanga, au intrat italienii de la Sonics (ce au deschis festivalul si acum doi ani). Trei baieti si trei fete, acrobati de o mare gratie, au incantat publicul timp de aproape o ora, cand pe scena, cand suspendati de diferite dispozitive la zeci de metri deasupra noastra.

Dupa cateva minute bune de aplauze, ne mutam la scena din dreapta, pentru conceptul unei alte trupe de italieni (Kitnob Project). O voce ca la Teleeciclopedia spune povestea evolutiei vietii, de la haos la creatie, apoi la cruzimea oamenilor.
Un decor cu zeci de cabluri elastice e animat in diferite culori si efecte, in functie de starea povestirii. Decorul devine apoi cerul, cu cateva numere de acrobatie acompaniate de muzica lui Bregovic din Arizona Dream.
Aplauze din toata inima, apoi fuga la metrou, fiind deja trecut bine de 11 seara.

Ziua a doua, tot pe canicula, dar cu un cer tot mai innorat.
In piateta de la teatrul Odeon, acrobatul italian de la Swing isi pregateste stalpul vertical, ingrijorat de tunetele ce se aud nu foarte departe.
Alege voluntari din public (printre care si eu) sa-i sustina cablurile si incepe show-ul exact cand incepe si ploaia. Doua-trei caderi controlate, apoi cand se urca fix in capul stalpului, un fulger urias strabate tot cerul de deasupra. Italianul incearca sa glumeasca, dar cine stie ce era in inima lui atunci.
Din cauza ploii tot mai abundente, cat si a fulgerelor, isi scurteaza numarul, multumeste pentru aplauze si sprijin, apoi ni se alatura la adapost, sub copertina de la hotelul de alaturi.

Cand deja eram pregatit sa plec acasa, vocea prezentatorului anunta ca show-ul principal al serii, din piata Universitatii (Skydance - al trupei Molecule - tot italieni) se va tine chiar si pe ploaie.

Adevarul ca frumoasa acrobata era protejata de potop de manunchiul urias de baloane care o ridicau in aer. In schimb, 'partenerul ei de dans' - in frac si cocotat pe catalige - s-a facut ud fleasca.
Combinatia de ploaie, acrobatie, gratie si muzica a creat un moment foarte special, imposibil de redat in poze sau in filmulete.

Sa speram la vreme buna in urmatoarele patru weekenduri, cand capitala va fi din nou gazda artistilor de teatru de strada din toata Europa. Revin mai mult ca sigur cu un nou articol.

Gala OperaMania

Luna iunie aduce de cativa ani la Conservatorul din Bucuresti gala Operamania, o serie de spectacole (opera, opereta si chiar teatru) ale studentilor de la licenta si master.
Gala a debutat miercuri (14 iunie), cu Voievodul Tiganilor, opereta lui J.Strauss, iar joi a fost o zi de teatru (cu doua piese la care nu am apucat sa ajung).
Weekendul a inceput cu opera lui Ceaikovski, Evghenii Oneghin.
Sambata am lipsit din nou (a fost Elixirul dragostei, de Donizetti), in schimb duminica am luat umbrela si am facut un drum prin ploia torentiala ca sa vad Barbierul din Sevillia - a lui Rossini (spectacol al studentilor din Cluj).
Luni, in dubla distributie, a fost una din operele de inceput ale lui Mozart (scrisa pe la varsta de 12 ani): Bastien si Bastienne, spectacol ce a incheiat gala.

Sala nu a fost prea plina (cam jumatate la majoritatea spectacolelor), iar luni seara abia daca au fost cateva persoane. Muzica si interpretarea au fost foarte bune (desi nu ma pricep in mod deosebit la opera), lumea a aplaudat cu entuziasm toate momentele deosebite.

Sa mentionez totusi si un mic aspect deranjant:
Din pacate, ca si la Opera nationala, se folosesc excesiv proiectiile video, servind ca fundal de decor. Imaginile acelea colorate, neinspirate, nu fac decat sa distraga atentia de la interpreti. La Bastien si Bastienne chiar simteam ca ma dor ochii de la atata proiectie colorata.

..................................................................
..................................................................
Urmeaza o perioada cu evenimente mai putine, majoritatea teatrelor intrand in vacanta.
Dar, pentru luna iulie am vazut anuntat festivalul de teatru de strada (B-FIT) pe care il frecventez cu entuziasm de cativa ani.
Poate ne vedem acolo.

VOIEVODUL ŢIGANILOR de Johann Strauss
Regia artistică: Anda Tabacaru Hogea
Sándor Barinkay - Daniel Trandafir  // Kálmán Zsupán - Silviu Mihăilă // Saffi - Loredana Aldea, Franciska Volsik // Contele Carnero - Alexandru Constantin // Arsena - Adina Ciocoveanu, Andreea Paraschiv, Mirela Maria Vlad // 
Otokar - Mihai Urzicana // Mirabela - Rodica Bunea // Czipra - Anca Cecilia Păuleț

EVGHENII ONEGHIN de P.I. Ceaikovski
Regia artistică: Anda Tabacaru Hogea
Evghenii Oneghin - Silviu Mihăila // Tatiana - Brigitta Volsik // Lenski - Paul Lungu // Olga - Antonia Cosmina Stancu  //
Larina - Rodica Bunea // Doica Filipievna - Emanuela Sălăjan // Prințul Gremin/ Zarețki - Ștefan Lamatic //
Monsieur Triquet - Daniel Trandafir // Monsieur Guillot - Robert Neagu

BĂRBIERUL DIN SEVILLA, de G. Rossini
Spectacol prezentat de studenţii Academiei de Muzică Gheorghe Dima din Cluj Napoca

BASTIEN şi BASTIENNE de W.A. Mozart
Regia: Cristian Mihăilescu
Bastienne - Diana Hurjă, Anastasia Türköz  // Bastien - Andrei Petre, Robert Neagu // 
Colas - Sergiu Neamțu, Dorin Rohat // Prietena - Anastasia Türköz, Diana Hurjă
 

Serile teatrului studentesc - editia XIX

Saptamana trecuta a avut loc o noua editie a Serilor Teatrului Studentesc.
Nu pot consemna prea multe, pentru ca am apucat sa vad doar trei piese, din cele unsprezece jucate pe scena Teatrului de pe Lipscani.
(ei bine da, festivalul si-a schimbat gazda, intr-o sala la fel de incapatoare ca cea de la Casa de cultura a studentilor)
O sa incep totusi cu organizarea, de data asta cu vesti bune. Daca anul trecut am scris (si am primit si replici taioase) despre unele probleme aparute, anul acesta totul a decurs perfect.
Un sistem de rezervari individuale, anuntate din timp (dar care permitea si participarea celor veniti direct), accesul in sala cu destul timp inainte - pentru a evita busculadele, voluntarii amabili, orarul bine respectat.
Chiar nimic de reprosat.

Festivalul a inceput luni, dar abia miercuri am avut rezervat loc la F... Medeea, piesa muzicala a celor de la Teatrul de Nisip, o trupa coordonata de Andreea Iacomita, cu actori ce au absolvit de curand Unatc-ul (si sunt acum la Master an I si II).
Pe Mihai Mitrea, Bianca Cuculici si Codrin Boldea i-am vazut in anii trecuti in multe piese, asa ca mi-a parut bine sa-i revad pe scena.
O poveste din lumea show-bizz, in care diva Medeea se confrunta cu presiunea succesului, cu inabilitatea de a canta bine, cu problemele amoroase, cu insistentele managerului, dar si cu aparitia unui fan aiurit. Dar cea mai mare problema o va constitui ascensiunea rivalei (Corina Ivanov), apoi tirul presei de scandal, gata oricand sa profite de orice slabiciune.
Per total o reusita, dar parca mult mai mult mi-a placut Bordel 360 (vazut anul trecut), a aceleiasi echipe.

...........
As putea scrie cateva randuri despre Furnici (a studentilor de la UNATC an III). Desi n-am prins-o joi in festival, am vazut-o de curand in stagiunea studenteasca.
Intr-un cartier ce urmeaza sa fie demolat, cateva personaje isi traiesc visele si dramele, totul stand sub semnul provizoriului si al destramarii.
O poveste ce te prinde repede, o interpretare naturala, fara excese de vreun fel, si... o motocicleta pe scena.
Chiar merita vazuta (se mai joaca pana in iunie la palatul copiilor), singurul minus mi s-a parut happy-endul cam fortat.

...........

Vineri am prins finalul de festival, cu piesele celor doua echipe din Iasi.
Pana de automobil (a studentilor de la Univ. George Enescu) mi s-a parut cam confuza si cu o abordare groteasca, desi subiectul era generos.
Un afacerist, invitat la cina de un judecator pensionat, se trezeste in mijlocul unui proces, cu avocati si procurori si ei pensionari. Aparent o gluma, procesul se va dovedi apoi mult mai tragic decat ar fi crezut protagonistul.
N-am inteles rostul momentelor coregrafice (ce distrageau atentia de la firul procesului) - de asemenea n-am inteles rolul fetei cu machiaj de vampir, "limba de sarpe" si (aproape) topless.

A urmat apoi trupa Globe, cu o versiune mult scurtata a comediei lui Shakespeare Imblanzirea scorpiei. Un joc vesel si energic, costume viu-colorate si multe gaguri demne de comediile mute ale anilor '20 (mai ales cand neimbalnzita Catarina ii chinuie pe toti cei din jur: unuia ii rupe chitara in cap, pe altul il arunca intr-un lighean cu apa, altuia ii face o omleta in cap).
Publicul a fost repede cucerit, si s-a ras minute in sir. Cel mai aplaudat a fost actorul ce l-a interpretat pe tatal Catarinei, extrem de comic, avand ceva din gesturile si vocea lui Puiu Calinescu.

La final, in afara concursului, prezentatorul festivalului a jucat o sceneta alaturi de un coleg din trupa Sisc, pe un text clasic din repertoriul teatrului de revista (din repertoriul post-decembrist, nu cred ca un text cu atatea conotatii intime ar fi putut fi jucat pe vremea tovarasilor  :)  ).

La oferirea premiilor n-am mai stat (chiar nu stiu cine si ce a castigat), de asemenea n-am votat vreo piesa (vazand atat de putine).
Poate la anul voi reusi sa vad o editie integrala a festivalului, pentru o impresie mai completa.

Sursa foto: pagina SISC 
(eu doar le-am pus in colaj)

Inceput de drum

In iunie 2014, am vazut la sala Berlogea de la UNATC pentru prima data o piesa cu liceeni (Clasa noastra de Tadeusz Slobodzianek), jucata de trupa AS a colegiului national Gheorghe Lazar. O experienta ce m-a determinat sa nu ocolesc festivalurile dedicate teatrului foarte tanar, precum Pittis (gazduit la Bulandra) sau Mark Twain.
Acolo i-am revazut pe cei de la AS, inclusiv in vara aceasta, cu piesa A fost si inca este...

Trei dintre membrii de baza ai trupei (Cezar Costache, Gabriel Zaharia si Sandra Ducuta) si-au luat la revedere in vara de la viata de liceu, si au optat sa-si continue visul spre actorie.
Dosar, inscriere, probe peste probe, emotii, dar apoi, la aflarea rezultatelor, au aflat ca echipa a ramas intacta: au reusit toti trei sa intre la facultatea de teatru.

Acum cateva zile, l-am rugat pe Cezar sa-mi scrie cateva randuri despre experienta inceputului, despre examenul de admitere, despre primele zile ca student.
Desi n-a intrat prea mult in detalii, mi-a placut textul lui, asa ca il public aici, pe blog, cu multumirile de rigoare:

...............................................
Uite ca am dat startul la cea de-a doua saptamana de facultate. Nu pot sa vorbesc despre ce ne asteapta pe noi, studentii, asa ca o sa ma rezum la ce am trait pana acum intre peretii UNATC-ului.
Admiterea a fost una extrem de lunga ( doua saptamani ) care au trecut mai mult decat greu. 
Trei probe, patru ateliere, zece poezii, o povestire, un monolog si multe emotii este pe scurt reteta admiterii la care actualii studenti au trebuit sa faca fata.
Desigur ca tot efortul a fost foarte bine raspaltit odata cu venirea rezultatelor si la numai doua saptamani diferenta de inceperea cursurilor.

La deschidere fiecare student al facultatii a primit cate un trandafir ce omagiaza bucuria si gingasia cu care "mai marii" facultatii au de gand sa ne primeasca.
Din a doua zi am inceput deja munca, fiind impartiti pe grupe, care au scopul doar de a ne usura lucrul cu profesorii. Toata lumea are grija ca "barierele" formate de impartirea pe grupe sa nu devina ziduri in calea prieteniei noastre.
De altfel unul din profesori spune ca ar prefera sa nu se refere nimeni la colegul sau cu: "Popescu din grupa X", ci cu: "Popescu din familia anul I". Desigur ca apoi am inceput efectiv lucrul, muncind la joculetele pe care profesorii ni le prezinta pentru a ne dezvolta abilitati precum atentia, lucrul in echipa si capacitatea de concentrare.
Pot spune ca da, este greu sa razbati acestei facultati, dar, odata intrat, nu ai cum sa nu o faci odata ce toata lumea comploteaza pentru a te face pe tine sa te simti bine. :)

Cezar Costache
anul I, UNATC 

 

Neagu Djuvara - 100 de ani

Astazi, 18 august 2016, Neagu Djuvara, marele istoric si scriitor a implinit 100 de ani.
Am avut ocazia sa-l intalnesc si sa stam de vorba in 2012, la o conferinta tinuta la sediul vechi al Bibliotecii Nationale - l-am reintalnit apoi in toamna aceluiasi an.
Pentru mine, este unul dintre oamenii ce m-au impresionat cel mai mult in aceasta viata.

Ce legatura are asta cu un blog de teatru ? ati putea intreba.
Pai are. Pentru o perioada, domnul Djuvara a cochetat si cu lumea scenei.
Un frumos capitol din cartea "Amintiri din Pribegie" se numeste chiar asa:  
Am făcut şi teatru în Africa!
Este vorba de perioada petrecuta in inima Africii (in Niger), pe cand lucra ca diplomat.
Am sa redau mare parte din text mai jos, cu indemnul de a citi aceasta carte, una din favoritele mele.

Prima oară, m-a „recrutat" un diplomat francez pasionat de teatru (va fi, mai târziu, ambasador în Ciad), pentru a juca într-o piesă a unui autor ungur contemporan ― numele lui îmi scapă ― Familia Toth piesă pe care o înţelegeam probabil mai lesne decât tovarăşii mei, datorită atmosferei de dincolo de Cortina de Fier. Eu, în rasă neagră şi cu o pernă pe burtă, eram popă catolic.

Anul următor, cum căpătasem virusul jocului, am acceptat să rămân în micul grup. Am făcut pe Oronte, soţul naiv din Tartuffe al lui Moliere, pe când ambasadorul francez de atunci, Costilhes, în ajun de pensionare, deghizat în cucoană bătrână, făcea pe mama lui Oronte, ea şi mai oarbă faţă de ipocrizia lui Tartuffe. 

Am făcut apoi pe Profesorul, în Lecţia lui Eugen Ionescu! ― text fantastic de greu de memorat, din cauza aparentei sale absurdităţi. Piesele, după săptămâni sau chiar luni de repetiţii, nu se jucau decât de trei sau patru ori, că n-aveai public de mai mult. Asta, de pildă, am jucat-o de patru ori: de două ori în amfiteatrul Centrului cultural franco-nigerian, cu o acustică îngrozitoare, o dată la Ambasada Franţei şi o dată într-un liceu. După vreo patru sau cinci ani, am mai jucat-o o dată, cu alt regizor şi alte partenere.

Actorii şi regizorii erau aproape toţi tineri profesori de liceu, amatori de literatură şi de teatru. O singură dată am avut un regizor de meserie. Era actor la Theâtre National Populaire din Paris şi asistent al celebrului regizor (cu nume din Europa Răsăriteană) Antoine Vitez. Fusese angajat de Ministerul francez de Externe, într-o perioadă moartă a teatrului, ca să dea lecţii de teatru, timp de câteva săptămâni, unor echipe teatrale africane, la Niamey. Aflând de existenţa grupului nostru şi cum avea impresia că tinerii săi elevi africani n-aveau nici o poftă să înveţe teatru â l 'europeenne, s-a dedicat cu pasiune montării unei piese cu noi. O piesă dificilă, cu doar trei actori, Fiica lui Rapacini, a marelui autor mexican Octavio Paz. O piesă fantastică, într-un cadru medieval. Un savant cu stranii apucături îşi sechestrează frumoasa fiică într-un palat înconjurat de o grădină cu flori şi fructe otrăvitoare. Bineînţeles, fata se îndrăgosteşte de un tânăr care a apărut în vecinătate şi, cu toată împotrivirea bătrânului nebun, tinerii se iubesc şi mor otrăviţi. Eu ― aţi ghicit! ― eram Rapacini, bătrânul nebun.

Regizorul era dintre cei, pare-se, excepţionali, care vor să-l modeleze pe actor întru totul după voinţa lor. Nici o frază, nici un cuvânt, nici o intonaţie nu erau ale mele. Mă prefăcusem într-un simplu ecou al vocii regizorului. Când am apărut pe scenă, machiat şi îmbrăcat fantasmagoric şi am rostit primele cuvinte cu o voce care nu mai era a mea, o doamnă din rândul întâi, care mă cunoştea, a fost atât de surprinsă de transformarea mea, că a pufnit-o râsul ― ceea ce a fost cât pe-aci să mă descumpănească. Cred totuşi că piesa a fost un succes. Regizorul, întors la Paris, a relatat într-o revistă de teatru experienţa lui nigeriana. A scris acolo că fusese dezamăgit de elevii săi africani, dar că a găsit în colonia franceză o trupă de actori amatori şi fusese cel mai mulţumit de „performanţa unui refugiat ungur, cu oarecare talent" (să nu fiţi supăraţi, ştiţi că francezii sunt certaţi cu geografia).

Spre sfârşitul şederii mele acolo, m-am încumetat să montez şi eu o scurtă piesă a lui Prosper Merimee (inspirată, pare-se, dintr-o poveste adevărată din epoca colonială spaniolă în America de Sud), povestea guvernatorului care dăruieşte un splendid rădvan iubitei sale, o tânără actriţă care, faţă de scandalul provocat de acest gest, dăruieşte rădvanul bisericii, pentru a folosi de-atunci să ducă sfântul mir celor pe patul de moarte. îmi plăcea grozav proza lui Merimee, dar cred că piesa a fost un fiasco; lipsă de mişcare, muzica nepusă la punct şi guvernatorul (eu) nemişcat şi năduşind sub peruca pudrată ― mă rog, prost, cu tot textul frumos. Nu te improvizezi regizor, chiar în joacă.

(Amintiri din pribegie, editura Humanitas)

In memoriam (Radu Beligan)

Pe Radu Beligan, disparut ieri dintre noi, l-am vazut tarziu pe scena (acum vreo 6 ani, cand deja trecuse de varsta de 90 de ani).
Tin minte sala mare (inca nerenovata) de la Teatrul National, in perioada sarbatorilor de iarna, destul de goala - doar vreo suta de persoane - caci piesa (Egoistul de Jean Anouilh) se jucase deja de zeci de ori.
Tin minte mai ales momentul cand s-a ridicat cortina, si am vazut decorul locuintei egoistului: o biblioteca, un pat si un birou - birou la care statea si ne zambea el: actorul nonagenar, cu trup firav, dar stapanind inca arta actoriei.
M-a impresionat la vremea respectiva prestatia lui, cum a reusit sa fie motorul unei piese de aproape doua ore, dar nu m-as fi asteptat sa mai continue in acelasi ritm inca sase ani, sa mai aiba inca trei premiere, sa regizeze, sa tina conferinte.
Ultima data l-am vazut in Lectia de violoncel - la teatrul Metropolis, pe vremea cand erau doua reprezentatii in aceeasi zi. O piesa mai slaba, dar jocul lui inca nu dadea semne de rugina.

Mi-ar fi placut sa fi avut ocazia sa-l vad in marile roluri (profesorul in 'Steaua fara nume' - Salieri in 'Amadeus' - Berenger in 'Rinocerii' - Richard al III-lea etc), dar nu eram nascut in vremurile acelea.
Din pacate, desi multe dintre piese au beneficiat de o echipa de filmare macar la una dintre reprezentatii, aceste materiale video se afla prin tot felul de arhive prafuite, si nu cred sa le vedem scoase la lumina si facute publice prea curand.

Ce omagiu frumos ar fi fost, sa avem pe un site ca Youtube sau Vimeo, o colectie numeroasa cu rolurile lui Beligan din teatru.

Ca tot am pomenit de omagii, ieri am vazut ambele forme de manifestare in presa, dar mai ales in mediul online: de la laudele absolute, pline de clisee ('acum joaca cu ingerii' 'teatrul s-a incheiat odata cu el' 's-a stins lumina teatrului romanesc' si alte formulari asemanatoare), pana la desfiintarea lui ca artist si persoana (cu accentul pus pe politica, el fiind membru de partid in anii comunismului, si aparand pe un afis pesedist de curand).

Cel mai bine s-a caracterizat chiar el in ultimele interviuri:
Am iubit teatrul. Nu a fost vocaţie, a fost intoxicaţie. De mic copil am fost atras de teatru.
Cei apropiaţi mi-ar putea reproşa că am fost un tată şi un soţ demisionar, că n-am trăit decât pentru scândura bătătorită a scenei. Nu îi pot contrazice, dar privind în urmă, dacă ar fi să o iau de la capăt, n-aş schimba nimic.