miercuri, 23 decembrie 2015

Paganini (teatrul Metropolis)

E inevitabila o paralela cu postarea precedenta ("Casanova" de la Odeon), ambele piese fiind cam in acelasi registru.
Ambele sunt piese tesute in jurul unui personaj cu aura de legenda, ambele sunt productii mari - cu buget generos si zeci de actori, menite din start sa fie cap de afis si sa faca senzatie in stagiune.

De mentionat de la inceput ca Paganini e proiectul de suflet al lui Mick Davis (cunoscutul regizor scotian de film, ce a lucrat si la cateva productii in tara noastra). E primul sau scenariu, scris la inceput pentru marele ecran, amanat de zeci de ori, pana ce a gasit potrivit sa-l monteze pe o scena de teatru.
Surprinzator pentru multa lume, nu a ales o scena din New York, Londra sau Paris, ci a optat pentru Metropolisul bucurestean. Motivul ni-l spune chiar el, intr-un interviu pentru mediafax:

Mick Davis: A fost un motiv personal. Iubita mea este o actrita româna si iubesc aceasta tara. Am mai lucrat aici înainte, am venit în multe vizite aici, pentru a filma reclame sau altceva, si am prieteni aici. Si, pentru ca am venit aici pentru ea, sa petrec timpul alaturi de ea, am spus ca, daca tot o sa fiu aici, nu o sa stau în cafenele toata ziua si am nevoie sa fiu ocupat, sa fac ceva. 
Iar George Ivascu - noi am lucrat împreuna la filmul "Modigliani", cu ani în urma, si n-aveam nici cea mai mica idee ca el conduce teatrul acesta, pentru ca n-am mai fost în teatru înainte si, când am venit aici si am baut o cafea cu el si am avut aceasta conversatie si i-am zis ca vreau sa fac un spectacol, pentru ca n-am mai facut niciodata, m-a întrebat despre ce piesa e vorba, i-am spus ca "Paganini" si mi-a spus sa-l fac în teatrul sau. Si asta a fost.

Prin urmare, sambata asta am fost la Metropolis (teatru pentru care am o mare simpatie) sa vad cum arata un spectacol conceput de un regizor celebru, venit din lumea filmului international.
N-am plecat din sala dezamagit, dar nici cu senzatia ca am vazut ceva foarte reusit.
Si din nou, revin la paralela cu Casanova, despre care spuneam: "marele minus mi s-a parut lipsa de coerenta - atatea elemente si scene bune, unele sublime - DAR piesa ca un intreg nu convinge. Iar asta e cel mai mare pacat la o piesa cu buget mare."
Din pacate, Paganini are acelasi cusur: intre atatea elemente menite sa-i dea grandoare, piesa nu se mai leaga coerent, si nu reuseste sa convinga pe deplin.


Actiunea incepe in purgatoriu (intr-o atmosfera intunecata, misterioasa), unde necuratul (interpretat de inconfundabilul Mihai Gruia Sandu) jubileaza la achizitia sufletului unui muzician atat de faimos: Niccolo Paganini (Tudor Istodor), atarnat in lanturi, ca o marioneta, cantand la comanda ca o jucarie muzicala.
Vedem apoi o scena din copilaria artistului, cu o mama duioasa (Ana Ciontea), dar un tata abuziv (Petrisor Stan), ce-si doreste sa iasa din saracie exploatand talentul micutului.
Sarim apoi brusc la maturitate, in plina epoca a lui Napoleon, la curtea surorii acestuia, Elise Bonaparte (Elvira Deatcu). Aici avem o abundenta de personaje, cu scene mult prea rapide si amestecate, ce pot incanta ochii, dar care au doua mari defecte: fac povestea greu de urmarit si nu ofera substanta nici unui caracter.
Un bun exemplu ar fi cele doua povesti de dragoste (Paganini-Eleonora si Vincenzo-Maria) - ambele tratate atat de schematic, incat nu pot trezi vreo duiosie in spectator.
Paganini insusi e un personaj aproape de plan doi (impresioneaza prin aparitia fizica - cu adevarat reusita - prin gesturi si miscari, dar replicile lui sunt prea putine, si pierdute in toata invalmaseala piesei). Personaje centrale ar fi mai degraba cei doi negativi: diavolul si mai ales episcopul Janin (Gelu Nitu), singurul rol mai complex.

Un moment destul de reusit este cel al procesului, desi aglomerarea si rapiditatea de care vorbeam sunt aici si mai mult prezente, iar motivarea acestui proces - la care sunt prezenti chiar papa Pius al VII-lea si Napoleon (un Claudiu Bleont comic, dar destul de exagerat) - nu e indeajuns de clara, mai ales fanatismul episcopului de a-l distruge pe Paganini.


Finalul, venit dupa cateva scene confuze (cu exces de fum si strigate in intuneric) e destul de sters.
Mai mult decat finalul piesei m-a impresionat momentul de dupa aplauze, cand un tanar emotionat a iesit pe scena, a cerut putina atentie de la public, apoi si-a cerut de sotie iubita prezenta in sala.
(momentul il puteti vedea aici )

Ar mai fi multe de spus despre Paganini: un spectacol ce merita vazut pentru fantezie, atmosfera, actorii mari, decorurile si costumele impresionante, muzica lui Alexandru Tomescu, dar totodata un proiect mult prea incarcat in detalii si personaje, in care firul coerent al povestirii se pierde undeva pe parcurs.


5 comentarii:

  1. foarte sincera recenzia si foarte adevarata. as adauga ca nu doar comicul adus de Claudiu Bleont personajului ci toata latura ludica este o incercare lamentabila de umor.

    RăspundețiȘtergere
  2. Desi nu se scrie nimic in descrierea spectacolului, acesta contine scene care intorc stomacul pe dos chiar si unui adult! Daca vreti totusi sa mergeti nu veniti cu copii, nu au ce cauta!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Te referi probabil la scena cu cimitirul si groparii.
      Chiar ca greu de suportat.

      Ștergere
    2. mai exact cat de explicit este spectacolul?

      Ștergere
    3. Scena cu cimitirul e destul de explicita (groparii fac niste lucruri cam grotesti :( ).

      Ștergere